De Crăciun, faceţi bine binele!

Mulţi ştiu că singurul loc unde ne întâlneam în perioada comunistă era biserica: în faţa bisericii, înainte de sfânta Liturghie, sau în faţa bisericii, după sfânta Liturghie. Înainte de Liturghie ne întâlneam mai ales când eram copii.

Că tot a început anul dedicat sfintei Liturghii, n-aş vrea să pierd ocazia să vă împărtăşesc o experienţă care mi-a marcat viaţa, care mi-a dat sens şi care m-a făcut să fiu ceea ce sunt acum.

Cum să intrăm noi în biserică înainte să tragă clopotul de intrare?! Ar fi fost o mare minune! Mai întâi trebuia să ne obosim, să ne fugărim sau chiar să ne murdărim tăvălindu-ne prin iarba crudă şi deasă. Abia după ce am crescut intram cu jumătate de oră înainte în biserică, pentru că eram noi, generaţia noastră, cei care conduceam rugăciunea Rozariului. Asta nu înseamnă că după Liturghie nu continuam să ne întâlnim în faţa bisericii!

Acolo, în faţa bisericii, după o Liturghie în care - şi acum îmi amintesc - părintele a vorbit despre ce înseamnă să-l iubeşti concret pe aproapele, am remarcat-o printre tinerii prezenţi pe viitoarea mea soţie. După acea predică mi-a rămas o idee foarte clară: "Iubirea înseamnă să vrei binele persoanei pe care o iubeşti!" Clar şi concis! Doar că lipsea persoana pe care să o iubesc sau, cum spunea părintele la predică, să-i vreau binele şi doar binele.

Într-un fel sau altul, părinţii m-au învăţat încă de mic să fiu respectuos, să vorbesc frumos, să salut pe stradă, să ajut pe cei aflaţi în nevoie, dar niciodată nu mi-au spus aşa de clar că, prin tot ceea ce făceam, eu, de fapt, iubeam. Aşa încât, după acea predică mi s-a imprimat bine de tot că trebuie să fac bine binele sau binele să-l fac bine!

Cum spuneam, în faţa bisericii, după acea predică, am întâlnit-o pe viitoarea mea soţie. Era printre tinerii alături de care mai rămâneam să comentăm mai ales predica. Trebuie să precizez că eram un fel de elită critică şi nu ne scăpa nimic din ceea ce ne-ar fi impresionat din spusele părintelui!

Din acel moment trebuie să mărturisesc că faţă de acea tânără am simţit ceva ce nu mai simţisem până atunci. Am simţit că aş fi fost capabil să fac orice pentru ea, doar să o ştiu bine şi fericită. Nu ştiam că tocmai ceea ce simţeam se chema îndrăgostire şi că mă îndrăgostisem de ea, dar îmi doream foarte mult să o ştiu bine.

Din discuţie în discuţie, am ajuns lângă ea, am întrebat-o cum a perceput ea acea definiţie şi, oarecum cu sfială, i-am spus că mi-aş dori ca eu să fiu cel care să fac să-i fie bine din acel moment.

Avea să-mi spună mai târziu, când deja eram soţi, că atunci eram tot roşu la faţă şi că tot ceea ce i-am spus i s-a părut atât de "linguşitor", dar, pentru că eram primul care îi spuneam acest lucru, s-a gândit să-mi dea mai multă atenţie. Şi nu a regretat!

Pentru că mi-a plăcut atât de mult acea definiţie, începând de atunci m-am hotărât să vreau binele tuturor. Părea o hotărâre naivă, dar am încercat să o respect.

Aşa am continuat să o cuceresc pe viitoarea mea soţie, am cerut-o în căsătorie, ne-am căsătorit şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, din bine în bine, dar şi din greu în greu, iată-ne la patruzeci de ani de căsătorie!

De multe ori mă gândesc şi discutăm şi împreună cum la acea sfântă Liturghie, la acea predică, practic, am înţeles că vocaţia mea, şi apoi a amândurora ca soţi şi apoi ca părinţi, este aceea de a vrea şi de a face binele.

Şi, că tot suntem în preajma Crăciunului, tuturor, din partea noastră, a întregii familii, vă dorim tot binele din lume! Faceţi bine binele, ca să găsiţi fericirea! (Robert)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba