Zicerea de bine

Poate că ar trebui să existe un fel de benedicţionar ("bene" şi "dictio" în latină înseamnă tocmai "bine" şi "zicere"); ceva de tipul vocabularului la purtător de cândva. Şi asta nu numai pentru că vorbirea de bine denotă şi bună-creştere şi grad ridicat de civilizaţie şi intenţie pozitivă. Benedictio înseamnă de fapt binecuvântare, după cum maledictio face trimitere la blestem. Şi astfel, dincolo de etimologie (bene = bine; male = rău), dintr-odată se observă ce încărcătură poartă în sine nişte cuvinte (fie şi compuse) când sunt rostite cu o anumită intenţie.

Nu de mult, papa Francisc propunea ca metodă simplă de raportare la ceilalţi (în special la cei din propria familie) câteva exprimări de tipul: "iartă-mă!", "te rog!" şi "mulţumesc!" Nu sunt expresii "magice" - cum ar înclina să spună unii - menite să aibă efect aproape automat. Fac mai degrabă trimitere la nişte atitudini trecute la capitolul "se subînţelege". Or, noi, ca oameni, nu suntem numai subconştient. Cu atât mai puţin, în calitatea noastră de creştini; nu putem fi reduşi la aşa ceva. Nici la subînţeles, nici la subconştient. Iată de ce, exprimări (în mod conştient) ca acelea menţionate mai sus, deşi costă (un pic de smerenie), reprezintă o adevărată binecuvântare când sunt îndreptate spre ceilalţi. Mult mai mult decât o simplă zicere de bine...

Pr. Cristian Chinez