Te-am văzut nefericită, mamă!

Sunt atâţia tineri care astăzi locuiesc împreună ca soţ şi soţie, dar fără să fie soţ şi soţie. Eu însămi i-am criticat ori de câte ori am avut ocazia, subliniind cât de urât este un astfel de gest şi cât de mult îl supără pe Dumnezeu. Totul până la fiica mea!

Într-una din zile, fiica mea, cea în care investisem tot ceea ce se putea mai bun pe lume, pe care o dusesem la biserică de mic copil, căreia îi vorbisem de atâtea ori ca de la inimă la inimă, tocmai ea, speranţa vieţii mele, m-a deziluzionat! S-a mutat cu prietenul, dărâmându-mă! În zadar i-am spus că nu e frumos, că nu e bine, că e păcat, că râde lumea de noi, că e în defavoarea vieţii ei, că prietenul doar o foloseşte. Nu doar că nu a ţinut cont de nimic, ci s-a îndârjit şi mai mult în decizia luată.

Timpul trecea, iar ei nu luau nicio decizie. M-am consumat atât de mult, încât, în câteva zile, fără să exagerez, am albit! Nu mai spun cât de mult mi s-a şubrezit şi sănătatea.

După mai mult timp de chin şi de ruşine m-am hotărât să mă duc personal să-i vorbesc. Prietenul era la muncă, aşa încât ea era singură acasă. Am considerat că atunci era cel mai propice să-i vorbesc, să o întreb pe îndelete cu privire la decizia ei şi mai ales de ce tot amână momentul căsătoriei.

"Pentru că mi-e frică, mamă, de asta nu mă căsătoresc, pentru că mă tem de viitorul meu, mi-e frică să nu păţesc aşa cum ai păţit şi tu". Au fost cuvinte care m-au străpuns până în inimă, care m-au lovit în plin şi care m-au bulversat. "Cum adică: «Să nu păţesc aşa cum ai păţit şi tu?!?» Ce-am păţit eu?", am întrebat-o.

"Te-am văzut nefericită, mamă! Ai fost mereu nefericită! Ştiu că l-ai suportat pe tata pentru mine, i-ai suportat beţiile, nervii, glasul ridicat, gelozia, injuriile. Le-ai suportat pe toate doar pentru că eram eu, pentru ca să nu mă ruşinez faţă de colegii şi prietenii mei spunându-le că am părinţii divorţaţi. Ai rămas acolo, într-o căsătorie care nu era aducătoare de fericire, doar pentru ca să mă vezi pe mine fericită. Dar eu am văzut, mamă, că nu erai fericită. De asta să mă căsătoresc, ca să fiu nefericită ca tine? Să mă plâng mereu pe la prietene cât de rău e soţul meu? Să-l bârfesc, să fac din el principalul subiect al discuţiilor mele? Nu, mamă, nu, mai bine nu mă căsătoresc. O să stau aşa cât funcţionează, iar când nu o să mai funcţioneze o să-l părăsesc şi o să am grijă să găsesc pe altcineva care să mă facă fericită. Dar ca tine nu stau şi nu voi accepta niciodată să fiu tratată astfel!"

Cuvinte grele, adevărate şi provocatoare! Câtă dreptate avea fiica mea! Da, avusesem o viaţă nefericită alături de un soţ care mă făcuse să mă închid în mine însămi. De fapt, ne-am suspectat reciproc. El mă acuza că îi sunt infidelă, iar eu îl acuzam pe el că era astfel şi pe deasupra că mai şi bea, vorbeşte urât şi e violent, ceea ce se şi vedea. Iar fiica noastră, e clar, nu era străină de toate acestea. Le observa, le trăia, fugea de ele şi le interioriza. Iată de ce a ajuns să nu mai creadă în căsătorie! Noi, ca părinţi, nu i-am permis să vadă un model de familie frumoasă. Noi am fost cei care i-am tăiat aripile şi am privat-o de privilegiul pe care îl au atâţia copii, de a avea o familie frumoasă, părinţi fericiţi care lasă să transpară fericirea.

Acum o acuzam că locuieşte cu prietenul fără să fie căsătorită, că face un păcat, dar noi eram cei care am dus-o aici fără să ne dăm seama. Noi suntem vinovaţi de lipsa ei de curaj în a decide cu privire la căsătorie.

După lungi discuţii, şi cu ea, şi cu soţul, după ce cu multă umilinţă ne-am cerut iertare de la ea, în sfârşit, fiica mea împreună cu prietenul ei au fixat data nunţii. Se va căsători! Iar eu am considerat util să împărtăşesc această experienţă pentru a nu-i mai judeca doar pe ei, ci să ne uităm şi noi la noi, ca părinţi, ce exemplu le dăm. (Ecaterina)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba