Păcatele (vacanțelor) noastre
Cât de uman și plin de gingășie este să te apropii de celălalt, să-l iei de mână și, simțindu-i inima ca într-o îmbrățișare strânsă, să-i spui: "Va fi bine! Nu ești singur!" Cât timp am avea în vacanță să facem astfel de gesturi: să batem la ușa inimilor suferinde, să pășim cu delicatețe pe poarta sufletelor singure și să le tămăduim cu îmbrățișarea prezenței noastre! Câtă nevoie este în lume de "atingerea inimii", de seninătatea adusă de prezența unui prieten bun, de certitudinea că există un umăr pe care te poți sprijini oricând!
Și totuși... cât de ușor păcătuim în "timpul liber" neglijând inimile nevoiașe! Alergăm pentru trup pășind cu indiferență printre suflete zdrobite de suferință. Pentru ca apoi, la lăsatul serii, să recunoaștem cu lejeritate că am păcătuit cu gândul, cuvântul, fapta și omisiunea. Dar chiar ne oprim să vedem care sunt păcatele de omisiune? Reușim să le identificăm și să ne căim de ele? Ba mai mult: încercăm să îmbunătățim viața noastră și să-i alinăm pe cei singuri și suferinzi?
Este adevărat că suntem mici, asemenea unui fir de nisip pe care vântul îl poate purta într-o clipă de la un colț la altul al Pământului. Dar chiar și la capătul lumii există inimi care au nevoie de prezența noastră. Suntem mici, dar putem oferi trăiri mari. Suntem fragili, însă iubirea noastră poate fi o prezență care dă forță multor suflete. Suntem trecători prin viața multor oameni, însă iubirea este pecetea imprimată pentru totdeauna în sufletele îmbrățișate.
Este esențial să conștientizăm pentru ce ne trăim vacanțele! Ne zbatem pentru multe, dar dacă nu reușim să atingem și să îmbrățișăm cel puțin o inimă, am irosit timpul. Mult visata salvare eroică a planetei începe prin salvarea celui de lângă noi: părinți și bunici, copii sau nepoți, prieteni sau vecini.
Să trăim ca și cum am fi singurii care-l pot îmbrățișa și ajuta pe cel trist, pe cel suferind, pe cel sărac. Să ne comportăm cu gingășie pentru că, întâlnindu-i, devenim răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile lor înălțate printre lacrimi. Îmbrățișându-i pe ei, îl îmbrățișăm pe Cristos care ne-a rânduit tocmai acum în mijlocul lor, chiar în acea localitate, pe acea stradă, în acea casă.
Să combatem păcatele (vacanțelor) noastre - omisiunea, indiferența, lenea, lăcomia etc. - îmbrățișând inima celor suferinzi.
Pr. Laurențiu Dăncuță