Nu vă preocupaţi, veţi vedea că se umple!

Cu cincisprezece ani în urmă, într-o duminică, parohul de Săveni (jud. Iaşi) m-a rugat să-i ţin locul. Pe atunci eram formator la Seminarul Mare din Iaşi. Nu m-a avizat deloc cu privire la condiţiile de drum şi nici nu mi-a spus că parohia are şi o filială.

După ce am celebrat sfânta Liturghie în parohie, dascălul mi-a spus că mă aşteaptă căruţa să merg şi în filială. Era vorba de Iazu Vechi, o comunitate cu doar şaptesprezece familii.

După un drum destul de anevoios, bineînţeles cu aceeaşi căruţă, am intrat în biserică şi, cel puţin la început, mărturisesc că am rămas puţin dezamăgit. Erau doar câţiva credincioşi! "Nu vă preocupaţi, m-a încurajat un fecior de biserică, veţi vedea că se umple!" Nici bine nu a terminat să-mi ridice moralul că a şi intrat în biserică o femeie urmată de un bărbat, după care mai mulţi copii de diferite vârste. "E familia Balan, a continuat el, e baza aici la noi! Cu ei se umple biserica!"

Aveam să înţeleg mai târziu că era sora unui preot din Dieceza de Iaşi şi că avea o soră în Congregaţia "Surorile Slujitoarele Săracilor". Pe lângă aceasta era mama a doisprezece copii, unul din ei decedând imediat după naştere.

Vorbim de mama părintelui paroh de Chişinău, a părintelui vicar de la Bacău "Fericitul Ieremia", a sorei Rodica de la "Slujitoarele lui Cristos, Marele Preot", a sorei Dorina de la "Surorile Slujitoarele Săracilor", a celor şase copii căsătoriţi şi care au copii la rândul lor, dar şi a unui tânăr pretendent la mâna unei tinere care la sfârşitul lunii iunie au pronunţat "da"-ul lor definitiv în faţa altarului, devenind soţi.

Aşadar, au fost doisprezece copii, tot atâtea sarcini, cu tot atâtea dureri ale naşterii, dar şi cu mai multe dureri pricinuite de autorităţile comuniste şi uneori şi postcomuniste, care nu încetau să apostrofeze deschiderea spre viaţă şi respectarea cu fidelitate a legământului conjugal promis în faţa altarului. Douăsprezece guri şi cu ale părinţilor paisprezece, cu trei mese la zi, uneori din lipsuri doar două, toate acestea au presupus din partea tatălui, la rândul său grijuliu şi deschis spre viaţă, multe bătături în palme, dureri în şale, sudoare şi multe umilinţe la locul de muncă.

De unde deschiderea spre viaţă, grija ca nimănui să nu-i lipsească cele necesare, dorinţa ca toţi copiii să fie educaţi şi şcoliţi, de unde generozitatea în a-i oferi Bisericii pe cei patru copii, doi preoţi şi două surori, şi, mai ales, de unde grija ca toată familia, duminică de duminică, prin noroi, frig sau căldură, să umple bisericuţa din comunitatea natală? Din simplitatea a doi oameni, a unui bărbat şi a unei femei, din frumuseţea credinţei pe care au primit-o şi pe care au înţeles că trebuie să o dea mai departe, din înţelegerea misiunii familiei ca loc al vieţii, al comuniunii şi al iubirii.

Sâmbătă, la Iaşi, în momentul în care mama Elisabeta s-a aplecat să sărute mâna Sfântului Părinte, a rămas înmărmurită când şi papa a făcut acelaşi gest. Plin de respect şi umilinţă, şi papa i-a sărutat mâna! S-au întâlnit acolo două mâini, două mâini care aveau fiecare pe deget un inel, două lumi, cerul cu pământul, urmaşul lui Petru şi urmaşa miresei de la nunta din Cana, două inele care simbolizau aceeaşi realitate, a fidelităţii. Cu tatăl s-a întâmplat la fel...

Vorbim de un gest care a dat sens unei vieţi întregi: emoţiilor începutului, nopţilor nedormite din cauza grijilor, lunilor îndelungate de sarcină, durerilor naşterii, bătăturilor din palme, durerilor de spate, frigului sau căldurii excesive, noroiului de pe uliţe, eşecurilor de moment, ca şi multor bucurii aduse treptat de către copii.

Pr. Felician Tiba