Micul conte
Istorioară morală de Christofor V. Schmid
Traducere de Bronislav Falewski
(continuare din numărul trecut)
Altă dată, Vilhelm îi cumpără un flaut și-l învăță un cântec; altă dată îi aduse un pachețel cu flori pictate și-l învăță cum să taie și el floricele din hârtie, cum să le lipească împreună și să le vopsească. În felul acesta copilul își petrecea multe ore pe zi. Cea mai plăcută jucărie a lui era însă un portret al mamei sale pe care-l furase țiganca din castel. Era de o frumusețe rară și artistic pictat, apoi era într-o ramă de aur și cristal, iar de jur împrejur împodobit cu diamante. Țiganca îi lăsa acest portret numai rareori, când era ea bine dispusă.
Vilhelm privea mai des acest tablou, își amintea de mama sa și, pe ascuns, își ștergea câte o lacrimă. "Sărmanul copil, își spunea el, e ceva sălbatic să răpești copilul unei asemenea mame. Oh! ce viață diferită ai fi dus tu acolo! Și nu una atât de înspăimântătoare ca aici, în vizuina aceasta! Și cât va plânge mama ta după tine! Dacă aș putea sa te dau în brațele ei, cât de bucuros aș face-o! Dar și eu sunt un prizonier! De o sută de ori aș fi fugit, dacă pretinșii mei prieteni ar fi avut mai multă încredere în mine și nu m-ar fi păzit cu atâta grijă!"
El discuta cu băiatul despre diferite lucruri, îi povestea din când în când câte ceva care-i plăcea micuțului și-i împrospăta mintea; dar despre Dumnezeu și veșnicie nu-i era permis să vorbească; ceilalți tâlhari n-ar fi admis una ca aceasta, pentru că se temeau mai cu seamă să nu li se deștepte conștiința.
5. Încercarea de a fugi
Băiatul crescu ceva mai mare, deveni curios și voia să știe unde își petrec ziua bărbații aceia. El îi rugă în repetate rânduri să-l ducă și pe dânsul cu ei. Dar de fiecare dată îl refuzau scurt și cam aspru, făgăduindu-i să-l ia altă dată. Într-o zi plecară iar să jefuiască. Bătrâna țigancă, pe care nu o mai duceau bine picioarele și care de aceea era lăsată totdeauna acasă, era o tovarășă tristă pentru băiatul nostru cel voios. Ea era foarte morocănoasă și din cauza ochilor ei, care lăcrimau întruna, ședea ceasuri întregi după un abajur verde unde cârpea albituri vechi sau număra bani, fără însă a vorbi un cuvânt, apoi se culca și sforăia ore întregi fără întrerupere.
Când, într-un timp, adormise bine, băiatul prinse curaj, aprinse o lumânare de ceară, trecu în gangul întunecos, pe unde se îndepărtau totdeauna tâlharii, merse, merse tot mai departe, până ajunse la ușa de fier. Dar nu reuși să o deschidă, căci era încuiată cu un lacăt mare și greu. Trist de tot, se întoarse. Dar gangul prin care venise avea foarte multe coridoare mai înguste, prin care puteai să mergi ore întregi pe sub pământ. Băiatul intră în primul gang pe care-l întâlni la întoarcere. După ce merse un timp oarecare, iar lumânarea era pe isprăvite, i se păru că zărește în depărtare o lumină. Curios fiind, se îndreptă spre dânsa. Lumina cea roșiatică și strălucitoare deveni din ce în ce mai mare, la urmă i se păru că vede o masă de foc. Dar el merse și mai departe și ajunse așa la o stâncă pe unde se zărea aurora dimineții și pe unde se putea ieși ușor în libertate; și, cu o săritură, băiatul era deja sub cerul liber.
Ce simți el când, scăpând din vizuina acea întunecoasă de sub pământ, se văzu deodată sub cerul cel frumos albastru, într-o regiune cu munți și păduri - aceasta nu e în stare să o istorisească limba omului. Era o mirifică dimineață de vară. Soarele era pe cale să răsară, cerul dimineții strălucea ca niște cărbuni aprinși, iar deasupra pădurilor și munților plutea un abur roșiatic. Pământul era acoperit peste tot cu iarbă și flori; păsărelele cântau. Jos, în vale, se zărea un lac limpede, în care se oglindeau aurora, piscurile înverzite ale munților, într-o frumusețe nemaipomenită.
Băiatul era ca și lovit de trăsnet. Sta și se minuna; i se părea că se deșteptase dintr-un somn lung și acuma ar fi încă amețit de somn. Sta și privea; nu găsea cuvinte pentru a-și exprima uimirea. "Unde am ajuns doar? Ce depărtări... depărtări imense sunt înaintea mea! Ah, cât de frumoase, cât de minunate sunt toate în jurul meu!" Apoi începu să admire când un stejar înalt, când o stâncă îmbrăcată în brazi înverziți, când lacul cel limpede precum cristalul, când un arbust cu trandafiri sălbatici.
Tocmai în momentul acesta apăru și soarele deasupra unui deal cu brazi, printre nori aurii. Copilul privea cu ochii țintă, i se părea că un foc s-ar fi aprins și credea chiar că norii, pe care acuma îi vedea pentru prima dată, ar fi început să ardă. Nu-și mai dezlipi ochii din această direcție până când, acoperit de aburii dimineții și de un voal fin, soarele începu să plutească într-un aur strălucitor deasupra dealurilor. "Dar ce să fie asta? Ce lumină încântătoare!", strigă băiatul, și tot mai stătea plin de uimire, cu ochii încremeniți și cu brațele întinse, până ce, orbit de strălucirea crescândă a soarelui, își întoarse ochii.
Apoi începu să se plimbe ceva timp; dar nu se îndură să meargă mai departe, de teamă să nu calce florile acelea frumoase cu care era presărat pământul. Deodată, zări un mielușel care se așezase sub un arbust înflorit. "Iată, un mielușel, un mielușel!", strigă el plin de bucurie. Alergă spre dânsul și-l atinse cu mâinile. Mielul se mișcă, se sculă și începu a behăi.
Băiatul se sperie: "Ce este asta?, strigă el. Are viață! Poate merge, are o voce! Ai mei sunt toți muți și fără viață, nu se mișcă niciunul. Ce minunat! Cine le-a dat lor viață?" Voia să intre în vorbă cu mielul; puse diferite întrebări animalului și la urmă se supără chiar, căci îi răspundea tot numai cu niște sunete de nepriceput. (va urma)