Micul conte

Istorioară morală de Christofor V. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

Margareta însă era lipsită de orice mângâiere. Ea căzu în genunchi în faţa contesei şi îi ceru iertare.

- Ah, zise ea frângându-şi mâinile, dacă aş putea să scap copilul cu sângele meu din ghearele tâlharilor, cu bucurie aş vărsa şi ultima mea picătură de sânge. Condamnaţi-mă la moarte! Voi muri bucuroasă...

Contesa o iertă.

- Căinţa ta atât de sinceră merită iertare, zise ea, şi nu ţi se va întâmpla niciun rău. Dar poţi vedea azi cât de bun era sfatul meu, cât de înţeleaptă era porunca mea; acum ai putut experimenta ce mare nenorocire poate aduce a fi neascultătoare, uşuratică, a alerga după plăceri. Toate bucuriile noastre pe acest pământ au pierit pentru noi de acum pentru totdeauna, ca şi trandafirii de aici, care sunt veştejiţi şi despuiaţi de petalele ce zac pe podea.

După ce contesa îşi mai veni în fire, trimise îndată oamenii săi să caute în toate direcţiile. Unul după altul, ei se întoarseră înapoi. Margareta fugea înaintea fiecăruia şi începea din nou să plângă îndată ce vedea că omul avea o înfăţişare tristă. În sfârşit veni şi ultimul om fără să fi descoperit nici cea mai mică urmă despre copil, şi Margareta plângea fără încetare. Cu timpul, deveni mai resemnată; dar era foarte palidă şi mergea încoace şi încolo ca o umbră.

Fiecare avea milă de dânsa. Deodată însă ea dispăru şi nimeni nu ştia unde se afla.

4. Cuibul de tâlhari

O ţigancă, femeie bătrână şi urâtă, cu părul negru ca pana corbului şi cu faţa zbârcită, de culoare galbenă-brună, ea furase copilul. Aceasta intra pe la oameni motivând că ştie să ghicească viitorul din cărţi, din ghioc, din palmă şi altele, şi unde putea fura. Sub acest motiv fusese deja în mai multe rânduri la castel şi spionase toate poziţiile. Era înţeleasă cu cel mai bătrân dintre muzicanţi şi, pe când acesta amăgea cu muzica aceea zgomotoasă pe toţi oamenii castelului în odaia de jos, ţiganca intrase în grădină printr-o portiţă pe care o lăsase din nebăgare de seamă deschisă fiul grădinarului, apoi, pe o scară lăturalnică, scară ce numai rareori se întrebuinţa, se furişă în odaie, luă copilul şi ce mai putu de prin cameră şi, precum venise, trecu iute prin grădină în pădurea din apropiere.

Acolo se ascunse împreună cu copilul până se făcu noapte. După ce se înnoptă bine, se duse iară la drum, luând copilul cu sine. Mergea pe drumuri neumblate şi ascunse. Mâncare avea îndeajuns. Ziua se ascundea prin tufişuri dese sau în lanurile de grâu. Aşa merse ea mulţi kilometri până ajunse la munte. Acolo, adânc în pământ, se afla un fel de peşteră înspăimântătoare, o parte a unei mine părăsite, aproape dărâmate. Intrarea era foarte bine mascată prin bucăţi de stânci şi buruieni înalte, aşa că foarte greu era în stare cineva să o găsească. După ce ţiganca mersese mult timp printre pietre, buruieni şi tufişuri de mure, ajunse la o uşă de fier, de la care avea cheia. Deschise uşa şi, printr-un gang pe care îl străbătu o oră întreagă, ajunse, în fine, în peşteră.

Această peşteră era un cuib de tâlhari. Aici se ascundeau ei pentru a scăpa de mâna justiţiei. Tot aici păstrau nenumăratele avuţii furate, în lăzi mari de fier - o sumedenie de haine fine, obiecte de valoare, aur şi argint, pietre preţioase şi mărgăritare. Când intră ţiganca, tâlharii - nişte fiinţe înfricoşătoare, cu feţe dârze, cu bărbi neîngrijite - şedeau tocmai împreună, bând, fumând tutun şi jucând cărţi. Avură o nespusă bucurie când aflară că pruncul este micul conte de Eichenfels, Enric, şi o lăudară pe ţigancă pentru furtul reuşit. De mult tot căutau ei să pună mâna pe copilul unor oameni nobili.

- Te-ai purtat cât se poate de bine, bătrână mamă-mare! zise căpitanul tâlharilor. Acuma suntem pe deplin siguri. Dacă vor prinde pe unul dintre noi şi vor dori să-i facă vreun rău, atunci el are numai să ne ameninţe, că noi, ceilalţi, îl vom chinui până la moarte pe acest copil, după cum ne este înţelegerea. Şi atunci îl vor cruţa sau chiar îi vor reda libertatea. Căpitanul porunci apoi ţigăncii, care gătea bucatele pentru tâlhari şi conducea menajul, să îngrijească bine de copil, ca să rămână în viaţă.

În această vizuină înspăimântătoare ajunse drăgălaşul băiat să-şi dea seama de sine şi învăţă să vorbească. Nu mai ştia nimic despre soare, despre lună şi despre frumuseţile întregii lumi. Nici măcar o rază de lumină nu cădea în această locuinţă a groazei. Numai o lampă, care ardea zi şi noapte, atârna de peretele cel înnegrit de funingini şi lumina cumva pereţii stâncoşi ai vizuinii. Cât despre alimente, nu duceau lipsă. Tâlharii aduceau pâine, carne, zarzavaturi şi mai cu seamă mâncăruri care se puteau conserva uşor, şi vin în abundenţă. Un butoi mare cu apă într-un colţ al peşterii, pe care îl umpleau din când în când cu apă proaspătă, ţinea loc de fântână în această gospodărie subterană. Deoarece apa trebuiau să o aducă de departe, ţiganca era foarte econoamă cu aceasta şi dăduse ordin băiatului să închidă totdeauna bine caneaua. Grămezi de papură, dar care erau acoperite cu nişte covoare preţioase, le erau culcuşul.

Ţiganca se îngrijea bine de micuţul băiat. Îi dădea îndeajuns de mâncare; dar învăţături bune nu-i dădea deloc. Copilul nu învăţa nici să citească şi nici să scrie, iar din gura acestor oameni răi nu auzi niciun cuvânt despre Dumnezeu. Numai unul singur dintre tâlhari, cu numele de Vilhelm, un tânăr, şi fiu al unor părinţi cinstiţi, pe care îl îndemnase la această teribilă viaţă plăcerea jocului, doar el stătea de vorbă cu micuţul băiat. De fiecare dată când se întorcea de la drum îi aducea câte un obiect nou, pentru a-i oferi o distracţie. El îi dărui diferite jucării lucrate din lemn, figuri frumos pictate, un tablou mare cu o stână, unde se vedeau nenumărate oi cu păstorul printre ele şi cu un câine ciobănesc, apoi o oglindă mică şi alte jucării de felul aceasta.

(va urma)