Cenuşa de la Miercurea Cenuşii

Eram ministrant de câteva zile. Se înţelege, aşadar, că nu cunoşteam bine nici obiectele sacre, nici cărţile şi cu atât mai puţin rânduielile specifice la altar.

La Miercurea Cenuşii, părintele a pregătit într-o farfurie cenuşa pe care urma să o pună pe capul oamenilor, aşa cum se obişnuieşte.

În momentul în care am intrat în sacristie, văzând farfuria cu pricina, m-am şi întrebat: "Cine o fi pus praful acesta aici?" Cenuşa era aşa de fină că părea asemenea prafului. Am luat-o şi am aruncat-o în coşul de gunoi din spatele bisericii.

Între timp, părintele a ieşit la Liturghie fără să mai întrebe de cenuşă. A crezut că unul dintre noi a dus-o deja la altar. La momentul potrivit, s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta şi, nevăzând farfuria cu cenuşă, l-a chemat pe un ministrant, spunându-i să o aducă din sacristie.

Eu stăteam liniştit, mai ales că făcusem o faptă bună; aruncasem acel praf pe care nu ştiu cine îl pusese acolo...

Colegul ministrant s-a dus în sacristie şi, pentru că nu mai venea, părintele a decis să lase momentul impunerii cenuşii - aşa cum aveam să învăţ mai târziu că se chema - pentru sfârşitul Liturghiei. Doar că îl chemase din nou şi îi explicase mai bine că era vorba de farfuria cu cenuşă.

Ministrantul s-a dus din nou în sacristie, a găsit farfuria, dar era goală. A luat o mătură, a măturat sacristia, a ieşit şi în faţa uşii care dădea afară din sacristie, a măturat şi acolo şi a pus tot praful în farfurie, apoi a dus farfuria pe colţul altarului.

Liniştit, la finalul Liturghiei, după binecuvântarea specifică şi după faţa specială pe care o făcuse la vederea prafului, părintele s-a dus să pună "cenuşa" pe capul credincioşilor.

Eu cred că pentru credincioşii participanţi acela a fost cel mai profund început de Post Mare... (Pentru că era atât de bun, părintele nu a făcut caz nici astăzi de cele întâmplate!) (Iustin).

Prelucrare de pr. Felician Tiba