Ce ți-am făcut de mă lovești?
Ca multor altor băieți, și mie mi-a plăcut de o fată. Am întâlnit-o, am discutat, am cunoscut-o și, în cele din urmă, am cerut-o în căsătorie. Am ales-o nu doar ca să fie mama copiilor mei sau spălătoreasă ori bucătăreasă, așa cum le place multora să aleagă, ci pentru a o face fericită și a mă face fericit. Din acest punct de vedere îmi învățasem foarte bine lecția!
Nu după mult timp, ne-am căsătorit; am avut trei copii, iar viața părea că ne surâde la toți. Copiii începuseră să crească, eu aveam un loc de muncă foarte bun, iar în ceea ce privește Biserica, ne simțeam parte din ea: ne rugam, participam cel puțin duminical la Liturghie, în casă dominând o atmosferă familială plăcută.
A venit însă un moment când am început să mă simt ciudat. Un anume tip de gelozie se îmbina cu o oarecare doză de invidie, totul presărat cu o mare suspiciune. Îmi priveam soția ca pe un rival, o suspectam că mă trădează și că îmi întoarce copiii împotriva mea. De aici până la violență nu a fost decât un pas. Aveam dese episoade de furie care culminau - mi-e rușine să spun - cu adevărate "lecții", pe care i le aplicam în egală măsură soției, dar și copiilor, chiar dacă ultimul era foarte mic. Nu suportam să-l aud plângând! Mă irita atât de mult, încât deveneam violent și-l loveam fără să caut în el vreo vină.
Și, pentru că nu era în stilul meu, pentru că nu mă simțeam bine fiind violent, ca să nu am remușcări, toate aceste episoade începeau pe fondul consumului de alcool și se terminau, de regulă, într-o profundă beție, cel puțin în ultimul timp. Și singur, pentru că soția și cei trei copii erau deja la mama ei sau prin vecini...
Într-una dintre seri, fiind în pat alături de soția mea, aceasta mi-a spus cu lacrimi în ochi: "Nu te mai recunosc! Erai atât de devotat familiei, atât de frumos și bun la inimă atunci când te-am cunoscut. Ce ți-am făcut de mă lovești? Îți amintești, când am deschis subiectul cu violența pe care am văzut-o eu în familia mea, tu mi-ai tăiat-o scurt, spunându-mi că la noi nu se va întâmpla niciodată. Acum îți pot spune: Unde este băiatul din tine pe care l-am cunoscut acum aproape zece ani?"
Eu, la rândul meu, cu lacrimi în ochi, am replicat: "Ai dreptate, draga mea, eram altfel! Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. Crede-mă că mă simt ciudat ori de câte ori fac ceea ce fac, pentru că văd că nu mai sunt eu și mai văd și că provoc multă suferință. Eu nu ți-am spus niciodată, dar tatăl meu a fost foarte violent cu mine. A fost și cu mama, dar a fost și cu mine, iar eu, de frica lui, m-am închis în mine. Nu am vorbit cu nimeni despre problema mea. Cred că tot ceea ce am acumulat atunci, acum a început să iasă afară". Și am început să plâng în hohote...
Soția m-a îmbrățișat, m-a mângâiat și m-a lăsat să vorbesc. Până spre ora patru dimineața am povestit toate suferințele și umilirile prin care trecusem din cauza tatălui violent.
"Trebuie să ierți, îmi spunea ea deseori, trebuie să ierți ca să te vindeci, altfel vei purta cu tine tot restul vieții această povară. Îți vei face viața un calvar și ne-o vei face și nouă. Nu mai ești alături de tatăl tău, ești alături de o femeie care te iubește, avem trei copii, avem o casă, ai un serviciu bun, încă mai suntem tineri; ca atare, totul este de partea noastră. La ce bun să porți cu tine povara celor îndurate? Și apoi, cine știe cât de conștient a fost tatăl tău atunci când s-a comportat cu tine așa cum s-a comportat! Iartă și trăiește! Iartă și mergi înainte! Iartă, că și eu te iert pentru tot ceea ce ne-ai făcut fără să știi de unde ți se trage... Și e bine!" (Cristian)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba