Nepotul reginei

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

(continuare din numărul trecut)

Când stolul principal ajunsese cam la mijlocul luncii, regele dădu un alt semn, la care năvăliră afară din pădure călăreţii, ce stătuseră ascunşi. Zărind pe noul duşman, păsările voiră să se întoarcă, dar lătratul câinilor şi strigătele şi loviturile hăitaşilor le zăpăciră, astfel încât nu mai ştiau încotro să apuce. Buimăceala deveni şi mai mare, deoarece unii dintre vânători sloboziră la întâmplare şoimii lor. Când şoimul lui Sikatora auzi ţipetele tovarăşilor săi de luptă, nu se mai putea stăpâni; bătea din aripi şi-şi scutura capul, încât răsuna clopoţelul de la scufie.

- Stai liniştit, Buz - spuse prinţul. Nu s-a ivit încă o pradă vrednică de tine. Câţiva lopătari şi bâtlani, pentru care se ceartă fraţii tăi, poţi avea oricând. Dar priveşte, ce se ridică acum din tufiş, dând încet din aripile lungi! Ia seama, Buz: uită-te cum bat în roşu penele-i albe!

Cu aceste cuvinte, el dezlegă lanţul de la piciorul şoimului, îi luă scufia de pe cap şi-l aruncă în sus. Şoimul pluti liniştit o clipă; apoi îşi îndreptă ochii pătrunzători la ibisul care căuta să scape de el dând repede din aripi. Şoimul se porni ca o săgeată în sus; ibisul văzu aceasta şi se urcă şi el mai sus, iar apoi căutară să se întreacă în întorsături îndrăzneţe. Dar în curând şoimul îşi întrecu prada şi se aruncă asupră-i cu un ţipăt victorios. Ibisul îşi întoarse gâtul lung spre duşman şi voi să-l lovească cu ciocul ascuţit. O clipă se învârtiră amândouă păsările în aer; după aceea, ibisul se prăbuşi cu capul însângerat, însă, înainte de a ajunge la pământ, Sikatora alergă şi prinse cu mâna pasărea frumoasă, ceea ce e văzut ca o îndemânare extraordinară la vânătoarea cu şoimi.

- Bravo! - îi strigă regele. Faci cinste lui Sikatondono, maestrul iscusit în arta vânătorii. Ai eliberat şoimul tocmai la momentul potrivit şi ai prins prada în cădere cu mare iscusinţă. Iată că zboară încă nişte gâşte sălbatice. Arată-ne dacă eşti la fel de stăpân pe arcul tău.

- Sunt lebede - răspunse Sikatora. De drept numai Mikado are voie să le vâneze.

- Shogunul le vânează, de asemenea - strigă Sivan. Şi ceea ce face shogunul în Nippon, aceasta şi-o poate permite regele de Bungo în regatul său.

- Aşadar, în numele dv. - spuse prinţul şi scoase două săgeţi din tolba sa. Una o luă între dinţi, iar cealaltă o puse pe arc. Trase coarda voiniceşte şi ochi. Arcul zbârnâi şi săgeata străpunse în piept pe lebădoi, care se dădu peste cap şi se rostogoli la pământ cu aripile întinse. Înainte de a fi atins pământul, arcul lui Sikadora zbârnâi a doua oară, iar lebăda, lovită şi ea în gât, se rostogoli, de asemenea, la pământ.

Aplauze prelungite din partea vânătorilor răsplătiră pe iscusitul vânător. Prinţul sări jos de pe cal, ridică cele două păsări grele şi le duse la rege împreună cu ibisul cel rar.

- Maiestate, - spuse el - permite ca sluga ta recunoscătoare să-ţi prezinte roadele vânatului său norocos! Să sperăm că va veni ziua când îmi voi putea îndrepta săgeţile asupra duşmanilor tăi şi nu asupra unor păsări neputincioase. De-ar nimeri ele atunci tot aşa de bine!

Sivan se bucură de îndemânarea prinţului şi de politeţea aleasă cu care îi prezenta prada ce-o vânase. Nu-i era cu putinţă să nu compare încă o dată purtarea grosolană a întâiului său născut şi nepriceperea lui cu înzestrările cu adevărat princiare ale lui Sikatora, şi în inima lui ajunse la maturitate un plan ce-l frământa de mult timp. Deocamdată el se mulţumi să spună:

- Îţi mulţumesc, Sikatora! Zilele acestea poţi cere de la mine o favoare oarecare, iar vânătoarea aceasta să fie trecută printre vânătorile regale vrednice de amintire.

Vânătoarea continuă şi-i oferi lui Sikatora diferite prilejuri de a-şi arăta dibăcia în călărie şi în mânuirea arcului. Astfel izbuti să doboare cu săgeata, din fuga calului, o vulpe argintie ce scăpase de toate săgeţile tovarăşilor săi.

După-amiaza, vânătorii o petrecură într-o vale frumoasă, unde fusese întins cortul regelui lângă un izvor limpede. La prânzul ce-l luă Sivan împreună cu demnitarii cei mai mari de la curtea sa, el cinsti în chip deosebit pe Sikatora. Apoi, în timpul conversaţiei, se adresă lui Yocihao, cancelarul său - un bărbat simpatic şi bun cunoscător al legilor japoneze - şi-l întrebă dacă nu cunoaşte cazuri în care principi japonezi au oferit succesiunea la domnie unora din afara familiei, dezmoştenind pe rudele mai apropiate. Curtenii ascultau cu urechile ciulite. Yocihao răspunse că sunt multe cazuri din acestea şi enumeră câteva. El adăugă la urmă că acest lucru este permis numai atunci când moştenitorii direcţi nu sunt capabili, fie din pricină de boală, fie din pricina unor defecte morale; şi poate fi chiar o datorie pentru principe, căci el nu trebuie să aibă în vedere decât binele poporului său.

După prânz, regele îi lăsă pe toţi să plece, afară de Sikatondono şi Sikatora. Cu aceştia luă loc sub un paltin uriaş, care-şi întindea ramurile peste izvor.

- Frate, - începu el să spună către oaspetele său princiar - fiul tău Sikatora mi-a pricinuit astăzi bucurie mare. Am să-ţi propun un plan ce mă frământă de mai mult timp; dar Sikatora să nu-mi răspundă acum, ci să asculte numai şi să chibzuiască în inima sa. Sunt hotărât să nu dau coroana lui Ioscimon, întâiul meu născut, care nu e demn de ea, nici celui de-al doilea născut al meu, care s-a făcut creştin, ci lui Sikatora. Şi regatul Tosa sunt hotărât să i-l dau, şi, pentru că regatul tău i se cuvine de drept, el va fi principele cel mai puternic şi soarta Japoniei va fi în mâna lui. O singură condiţie ai de îndeplinit - se-ndreptă el la sfârşit către prinţ - ce ţi-o impune prudenţa politică: să nu te faci creştin deocamdată.

- Cazi la pământ, fiul meu, şi mulţumeşte regelui pentru acest favor atât de mare! - exclamă Sikatondono. Creştin n-are voie să se facă niciodată, niciodată şi nici în ruptul capului; prefer să-l văd mort decât în genunchi înaintea unei cruci! (va urma)