Nepotul reginei

(continuare din numărul trecut)

Istorioară morală de Iosif Spillmann

Traducere de Mons. Mihai Robu

Primind scrisoarea, Sikatora se aruncă în genunchi şi se rugă pentru tărie şi curaj. Apoi se ridică, păşi drept în sala unde se strânseseră la o consfătuire regele Sivan, tatăl său, cancelarul şi numeroşi vasali, la care fusese invitat şi el. Regele şedea la mijloc, pe un tron ridicat, la stânga lui era Sikatondono, la dreapta era liber locul pentru Sikatora. De jur împrejur şedeau în semicerc daimios, îmbrăcaţi toţi în haine scumpe de mătase. Prinţul înaintă şi făcu o plecăciune adâncă înaintea regelui; dar în loc să meargă la scaunul său, el spuse:

- Înainte de a lua parte la acest strălucit consiliu de coroană, vă sunt dator cu o declaraţie solemnă, o, rege, tată şi voi, nobili consilieri. Scrisoarea ce m-a eliberat din închisoare a fost rezultatul unei amăgiri; o revoc. Eu sunt creştin şi vreau să trăiesc potrivit cu credinţa mea şi, dacă e nevoie, vreau să mor pentru ea!

Un trăsnet din senin nu putea aduce o revoltă mai mare decât această mărturisire de credinţă. Toţi săriră în picioare; Sikatondono îşi scoase furios sabia şi voi să se repeadă asupra prinţului, care făcu liniştit semnul crucii şi aşteptă să fie străpuns de tatăl său. Dar regele Sivan îl apucă pe cumnatul său de braţ şi alţi demnitari împiedicară, de asemenea, omorul. Urmă un potop de ameninţări şi insulte; însă prinţul rămase neclintit. La un semn al regelui, fu condus iarăşi în închisoare.

Sikatondono nu mai putea de mânie. El trimise câţiva nobili la părintele Cabrai şi-l ameninţă pe el şi pe toţi misionarii cu moartea, de nu vor porunci imediat lui Sikatora să se întoarcă înapoi la zeii Japoniei. Ei i-au răpit fiul în care-şi pusese atâtea speranţe. Misionarul nu se sperie. El spuse trimişilor:

- Spuneţi principelui că ne pare rău, că nu putem jertfi decât o singură viaţă pentru o cauză aşa de nobilă.

Sikatondono porunci în aceeaşi zi ca prinţul să fie dus la Tangawa, capitala regatului său, Buigen, ca să-l ţină închis acolo, departe de orice contact cu creştinii, până nu va izbuti să-l înmoaie şi să-l înduplece în a se lăsa de creştinism.

12. Biruinţa

Au trecut doi ani de când prinţul Simon fusese la Tangawa - un timp îndelungat pentru un prizonier, mai ales pentru un tânăr, care doreşte cu mai multă ardoare libertatea. La porunca tatălui său, el stătu mai multe luni de zile închis într-o temniţă adevărată, şi abia când i se vesti aceluia că sănătatea prinţului Sikatora slăbea văzând cu ochii, tatăl îndulci cu ceva rigoarea închisorii. După ce-şi dădu cuvântul de onoare că nu va încerca să fugă, i se îngădui să se plimbe într-un parc închis. Tatăl îi sugeră de multe ori că era de ajuns numai un cuvânt din partea lui că se va supune voinţei sale, pentru a fi rechemat la curtea din Usuki şi reintegrat în toate onorurile şi drepturile de moştenitor. Însă prinţul nu spuse acest cuvânt, oricât de amară i-ar fi fost câteodată soarta.

În acest lung răstimp, primi o singură dată un cuvânt de îmbărbătare de la părintele Cabrai, prin orbul Tobia. Bătrânul cutreierase un şir de oraşe din regatul Buigen, dus de mână de micul Francisc, până să dea de urma prinţului. Sikatora izbuti să întindă băiatului, pe care-l observase printre cerşetorii de la poartă, pe lângă pomană, şi un bileţel prin care îl invita pe orb într-un loc retras al parcului. La ora fixată, după apusul soarelui, orbul se duse la locul indicat. Tobia îi dădu mai întâi prinţului o scrisoare de la părintele Cabrai, prin care misionarul îl îndemna la statornicie. Orbul îi povesti apoi despre curajul creştinesc pe care-l arăta Paul, regele de Tosa. După ce-şi recucerise regatul cu ajutorul trupelor lui Sivan, bonzii i-au cerut să se lepede de Cristos, căci altfel vor aţâţa din nou răscoala potolită de el. Regele respinse cu energie această cerere şi puse în închisoare pe unii fruntaşi bonzi şi pe capii revoltei. Atunci izbucni răscoala bine organizată de mai înainte şi, pentru că trupele din Burgo l-au părăsit pe Paul, el a pierdut totul, afară de orăşelul Nangaisma de la munte, care îi rămase credincios şi în care a fost împresurat de răsculaţi.

- Ferice de dânsul! - spuse Sikatora. De i-aş putea fi alături! El se poate lupta pentru dreptul şi credinţa sa, pe când eu sunt condamnat să-mi petrec aici viaţa ca prizonier, nefăcând nimic...

- Cum vrea Dumnezeu, prietene. Fiecare trebuie să ducă crucea pe care i-o impune Domnul, şi mai fericit e cel ce poate duce una mai grea. Căci potrivit cu purtarea crucii i se va măsura şi răsplata în ceruri.

Ei stătură de vorbă mai mult timp şi bătrânul reuşi să mângâie şi să întărească inima tânărului. Sikatora nu făcuse încă întâia Împărtăşanie; se sfătuiră cum ar putea face ca tot aici să-i aducă un misionar preasfântul sacrament al altarului. Tobia făgădui că-l va ruga pe părintele Cabrai. Dar, când voiau să stabilească amănuntele, micul Francisc le făcu semn că sunt spionaţi şi trebuiră să se despartă, întâlnirea lor fusese observată într-adevăr; de acum înainte prinţul nu mai putea merge în parc decât însoţit de santinele. În felul acesta, nu se mai putu întâlni a doua oară cu Tobia şi trebui să renunţe la speranţa de a primi sfânta Împărtăşanie, iar zilele i se scurgeau în cea mai mare monotonie.

(va urma)