Sarcina nu este o boală!
Viața este cel mai de preț dar pe care cineva îl poate primi, este modalitatea prin care Dumnezeu răspunde iubirii a doi soți, este acel ceva ce pâlpâie în fiecare dintre noi până în ziua în care cel care ne-a oferit-o ne-o va cere plină de roade.
Sunt cuvinte frumoase, expresii sau realități care oricând pot fi completate cu altele poate și mai profunde. Viața însă are și umbrele ei, o realitate de necontestat, mai ales pentru cei care au experimentat-o din această perspectivă.
Îmi amintesc și acum ziua în care i-am spus soțului că sunt însărcinată. S-a bucurat, m-a îmbrățișat și mi-a spus că îmi va fi alături. Dar nu l-am crezut! Eram ferm convinsă că nu înțelege noua realitate. Nu avea de unde să știe ce înseamnă să ți se transforme nu doar trupul, ci viața în întregime. Ba mai mult, la un moment dat, după câteva luni de sarcină, când copilul prinsese foarte bine contur în sânul meu, am început să-mi urăsc soțul.
Mă simțeam oarecum nedreptățită. Nu era corect ca eu să fiu cea care se îngrășa cu fiecare zi, căreia îi venea din ce în ce mai greu să se aplece, care nu dormea noaptea, care trebuia să stea atentă la ce mănâncă, la cum se îmbracă, la cum se comportă și multe altele asemenea. El venea de la serviciu, mă întreba sec dacă totul e bine, deschidea televizorul și se cufunda în plictisitoarele știri, care oricum se repetau de-a lungul întregii zile.
Ce viață! îmi spuneam. Să nu fii preocupat de nimic din tot ceea ce mă preocupa pe mine, să nu te intereseze mai mult decât formala întrebare: "Ce faci?"
Curând am luat sarcina drept o boală. Eram bolnavă și gata! Era o boală care avea să țină nouă luni, dar apoi, cu lecția învățată, aveam să știu ce am de făcut!
Într-una dintre zile, pe când mă aflam în biserica parohială unde mersesem să mă plâng Domnului pentru "greaua povară", o tânără, văzând că sunt însărcinată, m-a oprit și mi-a spus, ca și cum m-ar fi cunoscut de o viață: "Trebuie să fie foarte frumos, nu-i așa?"
La început am crezut că e vorba de biserică, însă biserica ar fi "foarte frumoasă". Dar ea a continuat întrebându-mă despre sarcină: cum merge, în ce lună sunt și dacă m-am obișnuit cu ideea că voi avea un copil. Și, fără să mă lase să răspund, a continuat: "Eu îmi doresc atât de mult un copil, dar nu putem să-l avem. Mi-aș dori atât de mult să-l simt în pântecele meu, să-l alăptez, să-l am în casă, să-l aud chiar și plângând... nici nu vă puteți închipui!"
Iar eu, deși îl aveam, deși îl simțeam, mai ales din cauza atitudinii soțului, mă consideram bolnavă! În fond, el ce putea să-mi facă? Dumnezeu a lăsat această misiune nouă, femeilor. Nu înseamnă că bărbații nu au rolul lor, dar dacă noi suntem cele care trebuie să aducem noi vieți în lume, înseamnă că Dumnezeu a avut și are încredere că doar noi putem să facem asta.
Am rămas cu acea tânără soție în biserică circa o oră. Am discutat multe, ne-am împrietenit și pot să spun că a fost cea care mi-a deschis ochii să văd sarcina ca pe un dar și nu ca pe o boală. Cred că a fost răspunsul lui Dumnezeu la teama și la preocupările mele. Treptat, l-am acceptat și pe soț în această minunată "aventură", iar tânăra soție, acum la rândul ei însărcinată, este nașa de botez a copilului care ni s-a născut (Daniela).
Pagină realizată de pr. Felician Tiba