Iubirea care îngrijeşte iubirea

Cine nu a fost oare măcar o singură dată martor al spălării picioarelor în Joia Sfântă? În ceea ce mă priveşte, cel puţin atunci când eram ministrant, dar şi tânăr implicat la cor sau pe lângă biserică, de multe ori părintele m-a ales printre cei cărora le-a spălat picioarele într-o aşa zi sfântă. În fond, primul care a făcut acest gest a fost chiar Isus în seara Cinei celei de Taină, când, aşa cum ştim, pe lângă Euharistie şi Preoţie, ne-a lăsat şi porunca iubirii.

Şi chiar dacă este un obicei sau, mai bine zis, un ritual din cadrul ceremoniilor din Joia Mare, din motive de sănătate şi de vârstă, de mai mulţi ani părintele nu-l mai practică în comunitatea de care aparţin. În schimb, nu o dată ne-a invitat pe noi, pe soţi, să-l facem acasă: "Aveţi curajul să vă spălaţi unii altora picioarele: soţul soţiei şi soţia soţului; de ce nu, părinţii copiilor, copiii părinţilor. Este un gest prin care nu doar că ne arătăm respectul faţă de celălalt, ci este şi modalitatea prin care ne pregătim pentru ceea ce la un moment dat nu putem anticipa. Vorbesc aici mai ales de o boală, de momentul în care unul dintre dv. ajunge la neputinţă, când cel rămas sănătos va trebui să aibă grijă de cel bolnav, când cel mai în vârstă va trebui ajutat de cel mai tânăr. O astfel de practică ne-ar ajuta mult, chiar dacă este un act de umilinţă profundă".

Trebuie să mărturisesc fără ezitare că sorbeam fiecare cuvânt al părintelui. Îmi plăcea ceea ce spunea, mă regăseam în tot şi trăiam oarecum în biserică un gest pe care deja îl făceam de mult: spălarea nu doar a picioarelor, ci a întregului trup bolnav al soţiei.

Soţia mea este de mult la pat, e paralizată şi practic îi este imposibil să se mişte. Totul a început progresiv, aşa că am avut timp să mă pregătesc şi să învăţ, la rândul meu, treptat ceea ce am de făcut. În fond, aşa am jurat în ziua căsătoriei noastre: şi la bine, şi la greu, până la moarte. Pentru ea venise greul, într-un oarecare fel şi pentru mine, dar nu mă plâng, pentru că eu măcar pot să mă mişc, pot să ies afară, pot să merg la biserică, la magazin, să-mi vizitez prietenii, pot să fac multe lucruri. Ea nu mai poate să facă nimic, decât prin mine. Eu sunt picioarele şi mâinile ei, paşii de odinioară de pe uliţa satului, urechile care ascultă în biserică tot ceea ce ne spune cuvântul Domnului, sunt lingura şi cana ei de apă, dar sunt şi grija ei. Eu o spăl, eu o întorc de pe o parte pe alta, îi povestesc ce mai e prin sat, ce mai spune unul, ce mai spune altul, iar ea, pentru că atât mai poate, îmi zâmbeşte cu drag.

Acel "ne pregătim pentru ceea ce la un moment dat nu putem anticipa", prin care părintele a motivat gestul pe care ne îndemna să-l facem unii altora spălându-ne picioarele, pentru mine a fost ca o confirmare. Eu îl făceam deja de mult, iar acum părintele îmi confirma că ceea ce fac e bine. De fapt, dacă nu o făceam eu, care eram soţul ei, cine era să o facă? Oare nu cumva şi pentru asta ne pusese Dumnezeu alături? Dacă eu am avut şansa de a fi sănătos, să pot merge, să pot ajuta, de ce să nu o fac mai întâi pentru cea pe care Dumnezeu mi-a oferit-o să o însoţesc întreaga viaţă?

Aşa cum am mai spus, acel "şi la bine, şi la greu", pe care soţii şi-l promit în ziua căsătoriei, eu aşa l-am înţeles; şi anume că trebuie să fiu mâini pentru cel care nu le mai are, să fiu picioare pentru cel ce nu mai poate merge, să fiu apă şi săpun pentru cel care nu se mai poate spăla, să fiu sprijin pentru cel care nu se mai poate mişca; într-un cuvânt, pentru soţia mea bolnavă, să fiu iubirea prin care să îngrijesc iubirea... (Ioan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba