Micul emigrant

Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Ioana încerca să-l convingă pe soţul ei, Laurenţiu, că nu e niciun rău să se folosească de banii găsiţi în haina lui Ludovic ca să poată plăti datoria administratorului.

- Pe Ludovic l-am luat la noi aşa cum l-ai găsit şi nu avea nici măcar pălărie; tu însă i-ai cumpărat una frumoasă, eu i-am făcut haine din fire de cânepă colorate cu in albastru, ca să poată păstra fracul său pentru ziua de duminică; am dat să i se pingelească ghetele, dar o să-i cumpărăm şi altele noi. În felul acesta îl îmbrăcăm din cap până în picioare. Mâncarea şi îmbrăcămintea pe care le-am cumpărat până acum costă mai mult de 22 de fiorini. Ia, aşadar, patru napoleoni, care fac exact 22 de fiorini şi du-i administratorului.

- Într-adevăr! a strigat Laurenţiu foarte bucuros, ai dreptate. Cei patru napoleoni îi putem întrebuinţa fără să ne mustre conştiinţa. Dumnezeu ne-a ajutat în necazul noastru. Slavă lui şi mulţumire!

A tăcut apoi un timp, fiind foarte mişcat de această întâmplare.

- Dar, a spus el după o scurtă pauză, administratorul se va mira cum de am făcut rost aşa repede de bani. Ce să-i spun când mă va întreba?

- Asta-i acuma, a spus Ioana, spune-i că ţi i-a dat soţia; că sunt bani economisiţi în tăcere şi fără ştirea ta. Dar acum grăbeşte-te; eu mă voi întoarce cât mai repede la copiii noştri!

- Vino mai întâi cu mine! a spus Laurenţiu. Vreau să-ţi arăt stejarul sub care l-am găsit pe Ludovic.

El a intrat în tufiş şi ea după dânsul.

- Iată, Ioana, a spus Laurenţiu când au ajuns la pajiştea cea verde, acesta este copacul sub care s-a rugat Ludovic cu atâta evlavie şi unde i-a fost ascultată rugăciunea. Sub acelaşi copac m-am rugat şi eu acum în disperarea mea - şi iată că şi rugăciunea mea a fost ascultată. Ah, şi nici nu mi-a trecut prin minte să vin imediat sub acelaşi copac şi să mulţumesc bunului Dumnezeu pentru ajutorul dat în necaz.

Laurenţiu a căzut în genunchi cu mâinile împreunate şi ridicate spre cer şi s-a rugat:

- Bunule, preamilostivule Tată ceresc! Aş vrea să-ţi mulţumesc cu aceeaşi evlavie cu care m-am rugat mai devreme. Tu nu ai dispreţuit rugăciunea mea; aşadar, nu dispreţui nici mulţumirea mea!

Ioana a îngenuncheat şi ea lângă soţul ei şi a luat parte la rugăciunea de mulţumire a soţului. Amândoi s-au bucurat că bunul Dumnezeu se îngrijeşte cu atâta bunătate de oameni, că se gândeşte la noi şi ne scapă de nevoi; iubirea, încrederea ei în Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de el îi umplea inima de o bucurie mai mare şi mai curată, decât ar fi putut să i-o aducă tot aurul din lume.

Ioana se grăbea spre casă; Laurenţiu se îndrepta din nou spre Waldenberg. S-a făcut târziu când s-a întors în mica sa vale. Luna plină era sus pe cer, ea lumina tot satul cel prietenos şi se oglindea în micul lac. Ioana stătea pe banca din faţa pragului şi îl aştepta pe scumpul ei soţ. Pe copii i-a trimis de mult timp la culcare, iar mâncarea era pregătită. Au intrat amândoi în cameră, au luat cina împreună şi au vorbit despre întâmplările din ziua respectivă.

Laurenţiu a întrebat printre altele:

- Ludovic ştie că în fracul său erau cusuţi nişte galbeni?

- Nu, a răspuns Ioana. Eu l-am întrebat dacă vrea să-i repar haina. I-am spus că nasturii de la fracul său sunt cam uzaţi şi că îi voi schimba; că în locul nasturilor de postav o să-i cos alţii de metal, care sunt mult mai rezistenţi şi strălucesc ca aurul. Auzind aceasta, s-a bucurat foarte tare şi nu s-a împotrivit. Dacă ar fi ştiut ceva despre aur, ar fi spus cu siguranţă să scot galbenii înainte de a arunca postavul.

- Ei bine, a spus Laurenţiu, dacă mama lui nu a considerat că trebuie să-i spună de bani, nici noi nu-i vom spune.

- Aşa cred şi eu, a răspuns Ioana. Cu toate că el nu ştie nimic despre galbeni, aceştia să fie totuşi întrebuinţaţi pentru el. Voi şti să-i gospodăresc, ca şi cu un bun încredinţat, de care odată va trebui să dau socoteală. Tot ce voi cheltui din aceşti bani voi nota ca un tutore al copilului. Până acum eram foarte îngrijorată la gândul că nu vom şti de unde vom lua bani pentru a-i cumpăra îmbrăcăminte. Băiatul acela voios a dat deja gata o pereche de ghete. Acum s-a îngrijit Dumnezeu şi de aceasta. Mama lui Ludovic i-a dat fără să fi avut de gând, mai mulţi bani decât îi trebuia acum, tocmai prin faptul că a cusut banii în haină.

- Aurul, a spus Laurenţiu, era un tezaur ascuns pe care l-a adus Ludovic în casa noastră şi care acum ne este şi nouă spre binecuvântare. Fără aceşti bani nu am fi putut plăti arenda.

- Cu siguranţă că nu, a răspuns Ioana. Cât am cheltuit până acum cu băiatul, este foarte puţin; cât a mâncat la noi, nici nu am putut observa. Dacă nu l-am fi luat pe băiat nu am fi economisit nici zece fiorini, dar mai ales 22 de fiorini.

- Aşa este, scumpa mea Ioana, a spus Laurenţiu. Dacă nu l-am fi primit pe acest copil în casa noastră, azi ar fi trebuit să părăsim această casă împreună cu copiii noştri. Întrucât am făcut un bine acestui copil, Dumnezeu ne-a făcut părtaşi, chiar prin acest copil, de o binefacere mult mai mare. Să-l lăudăm şi să-l preamărim pe Dumnezeu, care ştie să orânduiască toate cu înţelepciune şi care răsplăteşte şi cea mai mică faptă bună aici şi în lumea cealaltă.

Laurenţiu privea mişcat spre cer. Ioana a împreunat şi ea mâinile. Amândoi au rămas câteva clipe în tăcere. Era o linişte plină de evlavie. Luna lumina printre ramurile verzi ale copacilor de la casă, străbătând prin geamurile camerei; o adiere plăcută de seară aducea mirosul parfumat al florilor de tei. Iar rugăciunea plină de evlavie a bunilor oameni era în faţa lui Dumnezeu o jertfă de seară mai preţioasă decât cea mai scumpă tămâie.

(va urma)