"Momeala" lui Dumnezeu

Anul trecut în parohia noastră a fost o săptămână dedicată familiei. Temele au fost foarte interesante şi, aş spune, chiar provocatoare. Spre exemplu, niciodată nu mi-am pus problema "delăsării" concretizării iubirii. Atât eu cât şi soţul, având exemplul părinţilor şi al bunicilor noştri, am crezut că iubirea aceea plină de gesturi mici, dar importante într-o relaţie de prietenie, e normal să dureze până când ne căsătorim, urmând ca imediat după să intrăm într-o altă fază a căsătoriei, fază pe care am considerat-o până nu de mult, una absolut "normală".

Ni s-a mai spus apoi că, fiind creaţi "după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu", el "s-a pus" în fiecare dintre noi şi, în consecinţă, iubindu-l pe partenerul de viaţă, de fapt, îl iubim pe Dumnezeu, o realitate la care nu m-aş fi gândit niciodată.

Suntem doi oameni, bărbat şi femeie, două persoane, cu istorii diferite, cu proiecte de viaţă diferite, dar căsătoria ne uneşte atât trecutul, cât şi viitorul, într-un prezent care înseamnă iubire. În realitate, ca soţi, nu noi ne-am "ales", ci am fost "aleşi". Acel ceva ce ne-a atras către celălalt şi pe care nu vom reuşi niciodată să-l explicăm, fie că vorbim de frumuseţe, de gingăşie, de delicateţe, de tandreţe sau farmec, fie că vorbim de forţă, de siguranţă, de statornicie, de... umăr, în toate a fost şi este o forţă nevăzută care a atras, atrage şi continuă să atragă.

Această atracţie reciprocă, datorită căreia viitorul soţ avea să se emoţioneze până la lacrimi în momentul în care m-a cerut de soţie, iar eu nu am putut să-i răspund nici până astăzi, din acelaşi motiv, tocmai ea este motivul care m-a făcut să scriu.

Am înţeles că e vorba de o "tensiune" reciprocă, o atracţie, ceva greu de explicat, dar pe care, noi, ca tineri îndrăgostiţi, logodnici, miri şi apoi soţi, am simţit-o şi o simţim mereu. Ceva mă atrage în celălalt, ceva mă face să am încredere în el, să-l primesc în intimitatea mea, să-i permit să devină una cu mine. În faţa lui nu mă ruşinez de stângăciile mele, nu mă tem să adorm lângă el, să-i spun că mi-e frig, că astăzi nu am chef de nimic...

Alături de el nu mi-e teamă că mă voi pierde şi chiar dacă s-ar întâmpla, ştiu că m-aş regăsi imediat în el. De fapt, "el" este "eu" şi "eu" sunt "el", iar "eu" şi cu "el" ne întâlnim în armonia lui "noi". Dar câtă muncă!

Căsătoria este un "a construi mereu". Dacă într-o sigură zi nu ai construit, nu se salvează ceea ce era deja constituit, ci se dărâmă totul. Am înţeles că în familie nu există "mi se cuvine", ci doar "dobândeşte prin muncă!" O iubire se construieşte cărămidă după cărămidă, moment după moment. Dacă nu ai pus la timp cărămida corespunzătoare, lipsa ei va deveni fisură, apoi spărtură, pentru ca în cele din urmă să se năruie totul.

În înţelepciunea sa, Dumnezeu "s-a pus" în noi pentru a ne "momi", pentru a fi "momeala" care să ne determine să nu ne oprim la fisuri, ci să construim, chiar dacă mai înainte tot eu am pus cărămida. Poate că eu o voi pune toată ziua sau poate chiar toată săptămâna sau poate că de o vreme numai eu o pun, important e ca în ansamblu construcţia să meargă înainte.

În realitate, Dumnezeu este cel care mă atrage în celălalt şi îmi dă forţa de a merge înainte, indiferent de obstacol. Şi dacă el este cel care mă atrage în celălalt, în cazul unui eşec, al unui divorţ, acolo unde este violenţă fizică sau psihică, acolo unde există infidelitate, în acest caz, unde este Dumnezeu din celălalt? Cum continuă să mă atragă? El este acolo doar că a fost făcut "ruină". De mine depinde să continui să pun cărămida iubirii, chiar dacă o pun de ani de zie, chiar dacă o pun numai eu, celălalt va reînvia împreună cu mine, eu voi fi pentru el Veronica sau Simon din Cirene sau poate că voi fi femeile din Ierusalim care plâng. Într-un cuvânt, eu voi fi iubirea, de fapt, e Dumnezeu care s-a pus în mine... (Claudia)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba