Sfânta Tereza și milostivirea
Când începi să citești Istoria unui suflet, observi imediat că ești în prezența unui "cântec" dedicat milostivirii divine, o minunată poveste de iubire care te fascinează cu simplitatea și prospețimea ei.
În timp ce Franța încă simțea povara influențelor iansenismului - cu un Dumnezeu care, însetat de dreptate, judecă și pedepsește - Tereza se simte chemată să descopere un alt chip al Domnului, acela al iubirii milostive. "Calea cea mică" spre sfințenie nu este altceva decât consecința pătrunderii în misterul iubirii lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne iubește atât de mult, pare să spună Tereza, atunci calea pentru a ajunge la mântuire devine scurtă și simplă: să primești această iubire.
Tereza s-a născut la 2 ianuarie 1873 la Alencon, în Franța. Este ultima dintre cei nouă copii ai soților Ludovic și Zelia Martin (declarați sfinți la 18 octombrie 2015). Moartea mamei sale, pe când avea doar patru ani, și intrarea în mănăstire a Paulinei, sora pe care o numise "a doua mamă", au purtat-o pe mica Tereza spre o îmbolnăvire gravă. În preajma Paștelui din anul 1883, boala se manifesta atât de violent încât medicul declară că singura soluție pentru a se salva este o minune și-i cere să se încredințeze sfintei Fecioare, cerându-i vindecarea. La 13 mai 1883, pe când moartea părea inevitabilă, Tereza a văzut statuia sfintei Fecioare surâzându-i. Acest surâs a fost suficient pentru a o face să simtă cât este de iubită de cereasca sa Mamă care nu o va abandona niciodată. Nevoia unei legături materne o va ajuta pe Tereza să înțeleagă că Fecioara este imaginea prin care ajunge la noi o iubire maternă mult mai înaltă; acestea îi vor permite să descopere, într-un mod cu totul unic, bogățiile milostivirii divine. Iubirea milostivă și iubirea maternă, în reflecția sa spirituală, tind tot mai mult să se identifice.
Deși vindecată prin intervenția Mariei, stabilitatea emotivă a Terezei este încă foarte slabă. Este asaltată de scrupule, de ideea obsesivă că acea iubire pe care a experimentat-o nu este reală, ci doar o autosugestie. La 14 ani, Tereza voia să fie iubită. Lipsa iubirii o face foarte fragilă și suferindă, dar simte că nu este capabilă să iubească. Tereza este foarte conștientă de limitele ei, însă nu are forța pentru a lupta împotriva lor.
La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun din anul 1886, Tereza îi cere forță pruncului abia născut. Iubirea o trăia în sens unic: ca dar de primit, și nu ca pe o dăruire plină de bucurie. Pentru aceasta era suficientă și cea mai mică lipsă a iubirii celuilalt față de ea, pentru a o face să se prăbușească. Întorcându-se de la sfânta Liturghie, aude din întâmplare cuvintele cu care tatăl spunea că este obosit să o mai trateze pe Tereza ca pe o copilă căreia i se mai dau cadouri de Crăciun. După un prim moment de neliniște, Tereza se descoperă diferită, schimbată, obține ceea ce ea numește harul "totalei convertiri". Adică experimentează capacitatea și bucuria profundă de a-și iubi gratuit tatăl, surorile, toată lumea. Tereza a înțeles că a se converti înseamnă a învăța să iubești gratuit și cu generozitate: "Isus a făcut într-o clipă ceea ce eu nu am putut face în 10 ani" (Manuscris A, 134). Tereza experimentează totala gratuitate a iubirii lui Dumnezeu, pe care începând din această clipă pentru tot restul vieții o va personaliza și o va numi: milostivire. Doar cine are bucuria de a trăi această convertire descoperă frumusețea darului, iar bucuria care se experimentează devine adevărata noua bogăție care-i permite să-l urmeze pe Domnul, fără să se teamă de renunțările pe care acesta i le-ar putea cere.
Traducere de pr. Laurențiu Dăncuță