De la Anul Vieţii Consacrate la Jubileul Milostivirii

Bilanţuri şi perspective într-un interviu luat cardinalului Braz de Aviz

De la Anul Vieţii Consacrate la Jubileul Milostivirii. O trecere marcată de un cuvânt cheie: milostivire. Papa Francisc a fost cel care a sugerat această perspectivă pentru drumul viitor al tuturor consacraţilor din lume. Revelează aceasta cardinalul Joăo Braz de Aviz, prefect al Congregaţiei pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică. În acest interviu acordat ziarului "L'Osservatore romano" (3 februarie) şi semnat de Nicola Gori, cardinalul brazilian trasează un bilanţ şi indică orizonturile din acest an care s-a încheiat la 2 februarie. Publicăm aici cea mai mare parte a interviului.

- Au fost obţinute obiectivele pe care şi le propunea Anul Vieţii Consacrate?

Am un sentiment profund de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi faţă de papa Francisc pentru acest an. A fost pentru noi ca o atingere de har şi a relansat speranţa. Ne-a făcut să privim în mod pozitiv la viaţa consacrată, precum şi la problemele care există: şi este vorba despre probleme reale, cum ar fi îmbătrânirea sau lipsa de vocaţii în unele continente. Am redescoperit că, în fond, există o vocaţie specială care este parte integrantă a Bisericii. Nu este un adaos, nu este ceva temporar care urmează să se termine, ci este un dar al lui Dumnezeu oferit comunităţii. Încă de la începuturi a fost mereu aşa; şi suntem siguri că Dumnezeu va continua să cheme în atâtea forme noi. Acest sentiment profund de recunoştinţă şi de speranţă este foarte important.

- Care au fost momentele cele mai semnificative?

În acest an am avut oportunitatea de a ieşi din simpla cazuistică juridică supusă examinării dicasterului şi de a merge în întâmpinarea vieţii consacrate din toată lumea. Cu arhiepiscopul secretar am făcut multe călătorii în cele cinci continente, întâlnind peste trei sute de mii de consacraţi. Am descoperit lucruri minunate. Nu că nu ne aşteptam la ele; dar nu ştiam exact cum trăiesc în concret vocaţia lor consacraţii. Amintesc şi frumuseţea întâlnirilor mondiale pe care le-am celebrat la Roma. Ne-am confruntat cu experienţele din alte confesiuni creştine şi cu tinerii consacraţi, apoi cu formatorii şi noile lor exigenţe. În aceste zile am celebrat ultimul simpozion al anului, la care au participat peste patru mii de persoane care aparţin la toate formele de viaţă consacrată. Aş vrea să adaug că acest an ne-a dat certitudinea unui drum foarte concret care aruncă lumini asupra formării, asupra vieţii comunitare, asupra autorităţii.

- Acum când anul se încheie este timpul de a privi la viitor. Ce dezvoltări ulterioare va putea avea această experienţă?

În timpul unei audienţe private pe care eu şi secretarul dicasterului am avut-o cu papa Francisc ne-a fost dat răspunsul. Pontiful ne-a amintit de frumoasa împrejurare a încheierii Anului Vieţii Consacrate care are loc în cadrul Anului Sfânt al Milostivirii. Am interpretat aceasta ca o indicaţie: adică să mergem spre milostivire, aceea care vine de la Dumnezeu, aceea pe care o înţelegem prin experienţa lui Dumnezeu.

- Ce înseamnă în concret?

Înseamnă că trebuie să fim atenţi: în viaţa consacrată milostivirea lui Dumnezeu trebuie să ajungă la persoane. Deja este aşa în atâtea situaţii, deoarece consacraţii lucrează în diferite locuri ale Bisericii, şi în cele mai dificile şi importante, cum ar fi educaţia, sănătatea, operele sociale. Dar ajung să trăiască şi pe atâtea frontiere unde nu este permis nici măcar să se arate în exterior un semn creştin. Aceste lucruri accentuează drumul spre milostivire. Privim cu speranţă la ceea ce se întâmplă în viaţa consacrată în unele continente, ca Asia. De exemplu, Vietnamul este ţara unde este cel mai mare număr de vocaţii. În Coreea sunt o sută de mii de botezaţi pe an. Aceasta arată că există prezenţe profunde, sensibilităţi importante pentru viaţa consacrată pe care trebuie să le însoţim. Africa are alte potenţialităţi. Există încă multe culturi care trebuie să fie iluminate de creştinism şi situaţii care trebuie să fie schimbate, dar se poate face aceasta numai printr-o mărturie puternică de viaţă creştină. Africa este o speranţă foarte mare pentru vocaţii şi pentru reînnoirea societăţii. În acest sens trebuie să lucrăm cu cei din Africa. Şi în America Latină se observă încă o mişcare vocaţională, chiar dacă secularizarea este tot mai prezentă. Vrem ca pentru viitor dicasterul să nu fie numai ceea ce însoţeşte în dificultăţi, ci în toată viaţa, mai ales susţinând ceea ce este necesar.

- În ce mod îi interpelează jubileul pe consacraţi?

În locurile în care am fost am văzut că Anul Milostivirii este trăit ca un apel la reechilibrarea raportului nostru cu Dumnezeu. El este judecător, dar este judecător milostiv. Această definiţie exprimă identitatea profundă a lui Dumnezeu. Şi noi trebuie s-o transformăm în conştiinţă personală şi comunitară. Faptul că Dumnezeu este milostiv cu noi comportă faptul că şi noi suntem chemaţi să fim milostivi cu alţii. În acest sens, raporturile noastre cu ceilalţi schimbă mult.

- Care este angajarea consacraţilor ca răspuns la gravele urgenţe sociale din timpul nostru, ca aceea a refugiaţilor?

Răspund cu un exemplu. Am fost în biserica romană din Traspontina pentru a 50-a aniversare a Uniunii Internaţionale a Superioarelor Majore. La sfârşitul celebrării, au fost prezentate două comunităţi compuse din zece surori. Fiecare dintre ele aparţinea unei congregaţii şi unei culturi diferite. Au mers în Sicilia pentru a fi aproape de refugiaţi. Acestea sunt iniţiative care se înmulţesc, în semnul intercongregaţionalităţii şi al internaţionalităţii. La Roma există multe proiecte apărute după apelul papei Francisc în favoarea refugiaţilor. Papa invită societatea la dialog, să înţeleagă anumite situaţii şi să ia asupra sa pe cei săraci. Consacraţii răspund cu entuziasm la acest apel.

- Poate să fie interpretată astfel chemarea la milostivire?

În raporturile intraecleziale uneori reiese o atitudine prin care se cere ceva de la celălalt. În schimb, se merge împreună mult mai mult respectându-l pe celălalt şi deschizându-te spre el. Acest lucru este fundamental. Consacraţii n-ar merge în misiune în locurile cele mai dificile dacă n-ar trăi milostivirea. La Crăciun am fost într-o misiune din Dombe, Dieceza din Chimoio, în Mozambic. Am fost însoţit de trei surori care lucrează cu mine. Am văzut cum evanghelia este importantă acolo. Această misiune, care are şaizeci de ani, a fost distrusă de război, dar apoi a fost redeschisă. Într-un context cultural unde încă se vând femeile şi copiii, unde este comerţul cu organe şi vrăjitorul comandă viaţa şi moartea, evanghelia este lumină. Şi populaţia înţelege asta. Aceasta este milostivirea pe care am constatat-o. În ziua de Crăciun a ajuns la misiune trupuşorul unei fetiţe de doi ani căreia i-au luat inima, capul şi mâinile: probabil pentru a alimenta traficul de organe sau pentru că a spus cineva că trebuia să se facă aşa. Acest lucru ne-a impresionat într-un mod aşa de puternic încât am înţeles cu adevărat câtă nevoie este de evanghelie şi de consacraţi care să arate lumina lui Dumnezeu.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu