De la scuze la acuze

"Cine se scuză se acuză". Acest dicton face trimitere la vină. Şi totuşi, din ce în ce mai mult, lumea se scuză. Iar explicaţia pentru recurgerea la scuze ţine mai degrabă de invocarea unui motiv real sau a unui pretext cu scopul de a justifica o greşeală sau a micşora o vină ori a se sustrage de la o obligaţie. Nimic edificator; ba chiar paşi înapoi. Mai rămâne oare loc şi pentru a cere iertare?

În cadrul aplicării justiţiei la nivel de stat, există şi practica graţierii. O poate acorda persoana cu poziţia cea mai înaltă. Numai că acela care o cere trebuie ca, în prealabil, să-şi fi recunoscut vinovăţia. Or, cine pretinde că este nevinovat contestă însăşi justiţia; deci şi practica graţierii.

Cam aşa se întâmplă şi cu iertarea sacramentală din practicarea spovezii. Doar cel care, ştiindu-se vinovat, recurge la justiţia divină, acuzându-se şi recunoscându-şi responsabilitatea, doar acela poate primi iertarea cerută ca har (graţie). Altfel... Degeaba este pusă în lumină milostivirea infinită a lui Dumnezeu, dacă lumea rămâne la scuze. Cu scuzele, omul îşi poate adormi conştiinţa sau poate da înapoi în faţa dreptăţii divine. Fără să înfrunte problema şi fără să încerce terapia. Mai este şi confuzia demobilizatoare între scuză şi iertare. Scuzele se prezintă (ca justificare), iertarea se cere (recunoscând vina).

Pr. Cristian Chinez