Micul emigrant

Istorioară morală de Christophor v. Schmid

Traducere de Bronislav Falewski

(continuare din numărul trecut)

Războiul a izbucnit din nou, dar avea loc în regiuni departe de satul Waldenberg. Domnul şi doamna de Waldenberg i-au rugat pe conte şi contesă să mai rămână la ei împreună cu fiul lor Ludovic până vor veni timpuri mai bune, şi astfel s-au bucurat că au găsit un adăpost atât de sigur şi plăcut. Au petrecut timpuri fericite aici.

Într-o bună zi, când nimeni nu se gândea la aşa ceva, iată că în sat a sosit un ofiţer francez însoţit de câţiva roşiori şi se îndrepta spre castel. S-a recomandat domnului Waldenberg ca fiind colonel. Toţi cei din castel au rămas surprinşi de această vizită atât de neaşteptată. Părinţii lui Ludovic s-au înspăimântat; contesa se temea că va fi arestată şi dusă în Franţa. Dar vizitatorul trebuia să fie primit.

Un tânăr frumos cu o uniformă strălucitoare şi tresă de aur a intrat în cameră. Ludovic, când l-a văzut, a scos un strigăt de bucurie şi a alergat înaintea lui cu braţele deschise. Colonelul era ofiţerul rănit la Elersee şi care prin vitejia şi cunoştinţele sale ajunsese aşa de departe. El a făcut un popas cu regimentul său la vreo câţiva kilometri de Elersee şi a călărit toată noaptea pentru a-l vizita pe Ludovic, salvatorul vieţii sale, şi să vadă cum îi merge. La Elersee a aflat că micul Ludovic se află împreună cu părinţii săi la Waldenberg. Fără să mai descalece s-a îndreptat spre localitatea numită.

El l-a îmbrăţişat pe Ludovic şi le-a povestit părinţilor cât de mult bine a făcut bunul Ludovic. Domnul de Waldenberg l-a invitat să rămână câteva zile la castel. Dar colonelul a spus:

- Doar câteva ore; trebuie să fiu la oamenii mei la ora stabilită.

A discutat cu contele şi contesa despre soarta lor şi la plecare a spus:

- Voi reveni şi sper că atunci îl voi întâlni pe scumpul meu prieten şi pe dv. în împrejurări mult mai plăcute.

Colonelul s-a ţinut de cuvânt; a venit din nou la Waldenberg imediat după ce s-a încheiat pacea, şi le-a adus părinţilor lui Ludovic o garanţie în scris, cum că se pot reîntoarce în Franţa, dându-li-se toate moşiile înapoi. Deoarece colonelul avea rude cu mare trecere în Franţa, a reuşit să procure această favoare pentru părinţii lui Ludovic, favoare de care ceilalţi s-au bucurat mulţi ani mai târziu. Amabilitatea cu care Ludovic a ştiut să salveze viaţa unui ofiţer atât de important a fost admirată peste tot; fiecare spunea că părinţilor unui asemenea copil să nu li se pună piedici pentru a se întoarce în ţara lor.

Colonelul a plecat apoi împreună cu Ludovic şi părinţii lui la Elersee. L-au vizitat pe părintele paroh, care i-a trimis adesea câte o carte de citit şi câteodată i-o aducea chiar el, şi i-a făcut cadou o colecţie de cărţi bune în limba franceză, toate în ediţie bine executate şi fin legate. A adus cadouri pentru fosta gazdă, şi anume morarului i-a adus postav fin de culoare albastră pentru o haină, iar morăresei tafta de aceiaşi culoare, împreună cu panglici şi dantele. Părinţilor adoptivi ai lui Ludovic le-a împărţit o sumă frumoasă de bani ca să-şi poată procura cele necesare. În afară de acestea i-a dat Ioanei pentru copii la vreo 25 de metri de pânză fină.

- Aceasta, a spus el, este pentru pansamente.

Colonelul era fericit că putea să-i readucă pe Ludovic şi pe părinţii lui în Franţa. Ludovic a considerat tot timpul un mare dar faptul că a trăit pentru un timp la ţară. Această viaţă la ţară nu numai că i-a întărit cât de cât sănătatea lui cam şubredă; dar şi mintea şi faima lui au câştigat ceva. Obiceiurile simple, dar pline de evlavie ale părinţilor adoptivi, care începeau şi sfârşeau fiecare zi cu Dumnezeu, care simţeau un fior sfânt de tot ce este rău şi primeau orice necaz al vieţii cu răbdare şi resemnare; învăţăturile şi evlavia venerabilului paroh şi serviciul divin evlavios din biserica de la ţară i-au alimentat şi întărit sentimentele pentru cele sfinte. Rugăciunile de acasă şi din biserică, vorba şi exemplul bun l-au făcut şi pe el evlavios şi bun. De la aceşti oameni săraci, dar mulţumiţi, a învăţat cum poate trăi omul cu puţinul ce-l are; ura luxul excesiv şi orice prefăcătorie era departe de el. A rămas cu o simpatie deosebită pentru viaţa de la ţară. Castelul său din Franţa îi era adăpostul cel mai plăcut; şi aceasta nu pentru că era construit şi mobilat frumos, ci pentru că era situat într-o regiune rustică şi înconjurat de lanuri de grâu, câmpii înflorite şi păduri umbroase. Faptul că putea medita mai de aproape la creaţia lui Dumnezeu era pentru el o mare bucurie şi în aceasta găsea el pacea şi fericirea. Avea un respect extraordinar faţă de supuşii săi; căci el s-a putut convinge cu proprii săi ochi cât muncesc pentru a-i hrăni pe stăpânii lor şi ce suflete nobile trăiesc adesea sub aceste acoperişuri de paie. Aceste gânduri le spunea des tatălui său în anii tinereţii; şi tatăl său, contele, trebuia să-i dea dreptate.

- Din cauza prea marelui lux, a spus contele, ne-am îndepărtat prea mult de natură şi aceia care au aceeaşi situaţie ca a noastră au călcat pe urmele noastre. De aici toată mizeria, nedreptăţile şi zăpăceala timpurilor noastre. Dacă vrem să vină timpuri mai bune trebuie să ne întoarcem la natură. Numai în felul acesta poate fi îndepărtată nemulţumirea multor nevoiaşi din popor, şi atunci şi noi vom deveni mult mai mulţumiţi şi vom trăi mai liniştiţi şi fericiţi.

Şi mama lui Ludovic, contesa, era de aceeaşi părere; se bucura să găsească voinţa lui Dumnezeu în istoria lui Ludovic.

- Dumnezeu, a spus ea, mi l-a luat pentru a mi-l da înapoi mult mai înţelept şi mai virtuos. Un fluturaş pestriţ, o făptură mică şi neînsemnată a dat prima ocazie la un şir întreg de întâmplări, care au devenit nu numai pentru Ludovic, ci şi pentru mulţi alţii de folos. Unui bărbat tânăr, colonelului, i-a fost salvată viaţa; o familie săracă, dar cu sentimente nobile, arendaşul Laurenţiu, a ajuns împreună cu familia sa într-o situaţie mai bună; iar pentru noi s-a deschis drumul pentru a putea intra în patria noastră şi a stăpâni castelul strămoşesc. La neajunsurile care au venit asupra noastră eram câteodată nedumeriţi şi descurajaţi, dar trebuie să recunosc: este o putere mai înaltă, nemăsurat de înţeleaptă şi binevoitoare, care cârmuieşte soarta oamenilor şi o îndreaptă spre bine; şi această credinţă se găseşte în toate necazurile care vin în viaţa noastră, acel toiag tare şi sigur, de care ne putem sprijini ca să nu murim în drumul spre patria noastră mai bună, împărăţia cerului.

sfârşit