Actualitatea şi urgenţa dialogului pentru unitatea creştinilor

"Ca toţi să fie una"

Rugăciunea lui Cristos de la Cina cea de Taină, pentru cei pe care Tatăl i-a dat, rămâne ca un testament mereu valabil şi, cu cât timpurile se îndepărtează de acel moment, ea devine mai urgentă şi mai actuală. Ridicându-şi ochii spre cer, a spus: "Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,19-22).

Biserica, păstrătoarea autorizată a cuvântului Domnului, n-a încetat să proclame această dorinţă a întemeietorului ei şi nu trebuie să o uite, dacă vrea să fie fidelă mandatului încredinţat.

Suferinţele rupturilor şi îndepărtărilor care s-au abătut asupra unicei Biserici întemeiate de Cristos apasă greu pe conştiinţa membrilor ei şi uitarea sau neluarea în seamă a acestei rugăciuni şi dorinţe a Mântuitorului este o lezare de neînţeles faţă de voinţa sa şi de planul său de iubire şi de unitate.

Conciliul Vatican II, de la încheierea căruia s-au împlinit anul trecut 50 de ani, a reprezentat un nou şi puternic apel din partea Duhului Sfânt la primirea şi ascultarea rugăciunii Domnului - deschis cu atâta curaj şi inspiraţie de "Papa cel Bun", sfântul Ioan al XXIII-lea, şi dus la desăvârşire de fericitul Paul al VI-lea. Între marile preocupări pentru viaţa Bisericii din zilele noastre, părinţii conciliari au analizat şi elaborat un document special despre ecumenism cu denumirea Unitatis redintegratio, adică "Refacerea unităţii" între toţi creştinii, cu referinţă la dorinţa şi rugăciunea lui Cristos care a întemeiat o singură Biserică, declarând încă de la început că separarea şi împărţirea "contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura" (UR 1).

Acest decret conciliar - în lumina învăţăturii despre Biserică -, are în vedere dorinţa restabilirii unităţii între toţi ucenicii lui Cristos şi voieşte să pună în faţa tuturor credincioşilor catolici ajutoarele, căile şi mijloacele prin care ei pot răspunde la această chemare şi la acest har dumnezeiesc.

Decretul a devenit normă conciliară pentru toţi şi nimeni dintre cei care vor să se considere membri ai Bisericii Catolice nu poate să-l neglijeze, să-l uite, dacă vrea să nu uite rugăciunea lui Cristos şi invitaţia sa la promovarea unităţii tuturor creştinilor într-o singură Biserică aşa cum a voit şi orânduit el.

La încheierea acestui document există o precizare clară şi o invitaţie la comuniune, încredere şi speranţă în împlinirea rugăciunii lui Isus, "ca toţi să fie una".

Conciliul doreşte stăruitor ca iniţiativele fiilor Bisericii Catolice să meargă mână în mână cu iniţiativele fraţilor despărţiţi, a tuturor celor de bunăvoinţă, fără a pune vreun obstacol în calea providenţei şi cu deschidere totală faţă de inspiraţiile viitoare ale Duhului Sfânt.

Totodată, Conciliul declară că este conştient de faptul că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi capacitatea omului. De aceea, el îşi pune întreaga speranţă în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică, în iubirea Tatălui faţă de noi, în puterea Duhului Sfânt: "Iar speranţa nu înşală pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5).

Suntem fericiţi şi mângâiaţi că acest apel al Conciliului a găsit un larg ecou în inimile celorlalţi papi de după Conciliu: sfântul Ioan Paul al II-lea, papa Benedict al XVI-lea şi Sfântul Părinte papa Francisc, un păstor carismatic şi plin de dinamism.

Luând în considerare această chemare şi rugăciunea lui Isus de la ultima Cină, nenumăraţi membri ai Bisericii Catolice înţeleg să pună în aplicare capacităţile lor făcând vie dorinţa lui Isus, chemarea Conciliului Vatican II şi urmând cu fidelitate exemplul papei Francisc, aplicând întocmai normele şi directivele ecumenice, deschizându-şi fiecare în felul său braţele spre o îmbrăţişare fericită faţă de toţi cei care cred în Cristos şi ştiu că sunt membri ai aceleiaşi Biserici ca o casă şi navă comună ce pluteşte pe valurile acestei vieţi şi înfruntă nenumărate cutremure şi furtuni.

Apelul lui Isus şi al Bisericii se îndreaptă spre toţi membrii Bisericii sale, spre toţi fiii şi fiicele poporului lui Dumnezeu, dar, mai ales, aş dori să fac o referinţă la o categorie de persoane care anul acesta au fost invitate la o trăire cu totul specială în cadrul poporului lui Dumnezeu: membrii vieţii consacrate, fraţi şi surori care l-au ales pe Cristos drept mirele sufletului lor şi s-au hotărât să rămână mereu alături de Cristos prin oferta voturilor lor, constituie pe lângă slujitorii altarelor o mare speranţă şi forţă în noua evanghelizare şi promovarea unităţii în Biserică şi în lume. Vouă, persoanelor consacrate, vă spunea Sfântul Părinte la începutul Anului Vieţii Consacrate: "Voi nu aveţi doar de povestit şi amintit o istorie glorioasă, ci o mare istorie de construit. Priviţi la viitor în care Duhul vă proiectează pentru a face cu voi încă lucruri mari" (VC 110).

Mă bucur să vă amintesc, dragi persoane consacrate, că în această octavă sfântă de rugăciuni pentru unitatea creştinilor aveţi o misiune specială de a-i susţine pe păstorii Bisericii într-o muncă aşa de vastă de evanghelizare şi de promovare a unităţii între creştini şi între oameni.

Sfântul Părinte vă amintea şi încă vă spune: "A trăi prezentul cu pasiune înseamnă a deveni experţi de comuniune", martori şi artizani ai acelui "proiect de comuniune" care se află în vârful istoriei vieţii omului, creat după chipul lui Dumnezeu. În Dumnezeu totul este iubire, unitate, armonie şi fericire.

Aşadar, Sfântul Părinte vrea să fiţi femei şi bărbaţi de comuniune, să vă faceţi prezenţi cu mult curaj acolo unde există diferenţe şi tensiuni şi să fiţi semn credibil al prezenţei Duhului Sfânt care revarsă în inimi pasiunea pentru ca toţi să fie una. Vă cere să trăiţi mistica întâlnirii: capacitatea de simţire, de ascultare a celorlalte persoane, capacitatea de a căuta împreună drumul, metoda, lăsându-vă luminaţi de relaţia de iubire care există între cele trei persoane divine (cf. 1In. 4,8) ca model al oricărui raport interpersonal (cf. Francisc, TC I).

Dragi fraţi şi surori, dragi persoane consacrate, ne bucurăm ca în zilele care urmează spre sfârşitul Anului Vieţii Consacrate ce se va încheia la 2 februarie, în Săptămâna pentru Unitatea Creştinilor, să vă simţiţi nu numai în calitate de creştini, ci în fruntea lor, uniţi în rugăciune alături de păstorii de suflete, ca în lume să se creeze acel climat de apropiere între creştini şi între Biserici şi ca toţi să se simtă una în Cristos şi în Biserica sa.

Vă mulţumim din inimă şi-l rugăm pe Isus, mirele tuturor sufletelor consacrate, să vă ştie mereu aproape şi fericite în marea misiune de a fi promotoarele unităţii şi armoniei între cei care îl iubesc pe Dumnezeu.

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi