Imitare și narcisism
Până la jumătatea secolului trecut, imitarea ocupa un loc de frunte în formarea personalității. Era propus ori ales un personaj real sau imaginar ca model. Se încerca atingerea idealului printr-un proces mimetic, dar venea și clipa în care "vraja" era spartă, fie prin falimentarea visului, fie printr-un conflict cu cel venerat. În acel moment, începea construirea identității proprii, ori adunând cioburi, ori manifestând revoltă.
În anii '80 lumea, devenită "comercială", nu mai propunea imagini personificate, inspiratoare ale unei ideologii sau ale unui stil de viață. Era lansată "imaginea-marfă", figura artificială, fiind încurajate dorințele și stimulată voința unui comportament cu totul independent. Începea goana după spectacol, sub fascinația imaginarului fals, pe linia consumismului.
A urmat impunerea de la sine a narcisismului. Narcisistul se simte străin de orice legătură socială. Nu aparține unei "patrii" și nici măcar unei familii, căci fantasmagoriile dizolvă perceperea oricărei legături fiziologice.
Multiculturalitatea ulterioară, în loc să lărgească cunoașterea, a bulversat tot ceea ce mai ținea în făgaș energiile formative.
Toate acestea ar părea să caracterizeze mai curând lumea occidentală. Numai că peste noi s-au năpustit cam toate deodată. Cum să mai vorbești de imitarea sfinților unor tineri a căror minte este îmbâcsită de imagini-marfă, rulată de "știri" de senzație și ruptă de orice legătură? Și totuși, valorile adevărate rămân. S-or agăța și ei în disperare...
Pr. Cristian Chinez