Iertarea în familie
Era o seară lungă de vară. Întâmplător începuse să plouă și, pentru că nu mai puteam să cinăm sub foișorul din grădină, am decis să ne retragem în casă. Ceea ce însă mi s-a părut dubios era faptul că soțul încă nu ajunsese acasă.
Trecuse de mult ora la care trebuia să ajungă, între timp pregătisem mâncarea și, cum spuneam, obișnuiam să luăm cina împreună, dar el nu ajungea. Copiii au început să întrebe de el, dar nu aveam niciun răspuns, pentru că el nu dăduse niciun semn. L-am sunat în zadar. Îmi intra căsuța poștală și-mi spunea sec: "Abonatul are telefonul închis sau se află într-o zonă fără acoperire..."
Către miezul nopții, după ce deja se oprise ploaia, l-am auzit intrând cu mașina în curte. S-a scuzat că nu a ajuns la timp și că ne-a făcut să-l așteptăm atât de mult neliniștiți. Motivase că l-a chemat un coleg de muncă pentru a-l ajuta la montarea unei pompe de apă. În sfârșit, l-am crezut, și i-am oferit ceea ce mai rămăsese din cina de seară, apoi, fără să-l mai aștept să mănânce, m-am dus și m-am culcat.
După vreo lună, același scenariu. Ceea ce s-a schimbat era faptul că nu a mai plouat în acea seară, iar motivația pentru care întârziase era că de data aceasta îl chemase un alt coleg pentru a-l ajuta să toarne temelia unui garaj. Personal nu m-am preocupat prea mult, deoarece m-am gândit că e bine ca ei, colegi fiind, să se ajute reciproc. Și noi am fi putut avea nevoie de ajutorul vreunuia dintre ei și m-aș fi bucurat să ni-l ofere. Problema e că și de data aceasta, ca și prima dată, a mâncat absolut tot ceea ce îi pusesem pe masă.
Straniu, mi-am zis! Nu a spus că a fost să ajute un coleg? Din câte știam, când ajuți pe cineva, mai ales în probleme atât de importante cum îmi spusese, data trecută legat de montarea pompei, de data aceasta legat de temelia garajului, ar fi putut să i se ofere măcar cina, lui însă nu i se oferise nimic. Și am intrat la bănuieli!
În ziua în care mi-a adus hainele de lucru la spălat mi-a atras atenția faptul că pe ele nu am găsit nicio pată de beton. Doar turnase o temelie pentru un garaj, oare chiar nu sărise niciun strop?! Și dubiile mele au crescut și mai mult! Cu toate acestea nu am spus nimic, așteptând doar momentul prielnic pentru a avea o discuție între patru ochi, deoarece nu voiam să-i implic și pe copii.
În așteptarea acestui moment, fiind într-o zi la piață, s-a apropiat de mine șeful lui, m-a salutat și m-a întrebat cum se mai simte soțul. Curios, pentru că nu știam să se fi simțit rău! "Bine", i-am răspuns, ezitând să-l adaug și pe "mai" înainte de bine, pentru că nu știam despre ce era vorba. "Oricum, îl aștept cât mai grabnic la serviciu", a continuat șeful și a plecat.
Bineînțeles că soțul trebuia să-mi clarifice niște dubii, dar l-am lăsat pe el să o facă, el însă nimic. S-a întors acasă ca și cum ar fi fost obosit după o zi de muncă, ne-am așezat la masă, și, în timp ce mâncam, am început să discutăm așa cum făceam de obicei. Printre altele, fără să știe despre întâlnirea pe care am avut-o cu șeful lui, mi-a vorbit de ziua grea pe care a avut-o la muncă. De data aceasta, legând lucrurile între ele, mi-am dat seama cât era de fals în ceea ce îmi spunea și, fără să discutăm în prezența copiilor, la final, după ce am rămas doar noi doi, i-am sugerat un control medical, că tot se simțea rău de vreo câteva zile și nu mai mergea la serviciu...
M-a privit lung, m-a îmbrățișat și a început să-și ceară iertare. "Iartă-mă, mi-a spus, am fost incorect cu tine, am căzut într-o cursă, dar, crede-mă, nu s-a întâmplat nimic. Mulțumesc că m-ai oprit la timp. Iartă-mă, nu voi mai lipsi niciodată de acasă".
Au trecut de atunci 32 de ani, iar el nu a mai lipsit niciodată de acasă, ba mai mult, a fost și este soțul ideal. (Margareta)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba