Eram în perioada de după Paşte...

Abia mă îndrăgostisem de viitoarea mea soţie, că prietenii au şi început să mă arate cu degetul. "Nu eşti bărbat", spuneau ei. "Un bărbat adevărat nu merge cu prietena la Liturghia de duminică şi, mai ales, nu se lasă condus de o fată!" Pe mine însă mă fascina ideea că Dumnezeu mi-a scos în cale o tânără care credea în Dumnezeu şi care, ca şi mine, pentru că aşa eram obişnuit, dădea din timpul său relaţiei cu Dumnezeu.

Proveneam dintr-o familie în care ideea de Dumnezeu era la fel de comună cu cea de mâncare, aer, apă etc. Rugăciunea de dimineaţă, de seară, înainte şi după masă erau momentele de vârf ale casei. Nu începea nici o zi şi nici o masă fără o rugăciune comună. Indiferent ce ar fi făcut vreunul din părinţi sau din fraţi, la momentul rugăciunii trebuiau să abandoneze totul şi să participe alături de ceilalţi la întâlnirea cu Domnul. Această practică, treptat, chiar fără să-mi dau seama, mi s-a imprimat în suflet şi a devenit obişnuinţă. Nu o dată au râs colegii de şcoală de mine văzând cum îmi fac semnul crucii înainte şi după masă. Evident, mă considerau un îmbătrânit înainte de vreme!

Cum spuneam, mi-a plăcut că Dumnezeu mi-a scos în cale o tânără frumoasă şi credincioasă aşa cum mi-aş fi dorit, având în vedere obiceiul de acasă. Şi trebuie să recunosc, făceam faţă cu greu tirului de apostrofări şi de jigniri din partea prietenilor, care vedeau o prietenie mai degrabă ca o formă de "consum", decât să ai pe cineva alături şi pe care să-l faci fericit.

Aflat la un moment de răscruce, m-am simţit dator să-mi dau un răspuns: prietenii sau prietena? Dumnezeu sau libertinajul? Iubirea sinceră şi autentică sau instrumentalizare în privinţa ei? Să îngroş şi eu rândurile prietenilor mei care se lăudau cu "trofeele" lor? Nu ascund că eram foarte derutat!

Pe de-o parte îi vedeam pe aceşti prieteni plini de viaţă, cărora nu le lipsea nimic. Ieşeau în fiecare seară în club, iar dimineaţa dormeau până târziu. Le mergea bine, nu doar la şcoală, ci şi în viaţă. Nu ştiu de unde procurau bani, dar aveau, în timp ce eu, student fiind, că am uitat să precizez, abia mă târam de la o zi la alta.

Într-o zi, trebuie să recunosc, mi-a trecut prin minte să mă alătur şi eu acestui grup de prieteni, măcar să gust puţin din ceea ce spuneau ei că este "viaţa adevărată": cu fete, cu bere, cu jocuri de noroc, cu telefoane ultra dotate, cu afaceri etc.

Urma să ies în acea seară la un club, singur, fără prietena mea, dar "cu rozariul în buzunar", aşa cum râdeau prietenii mei mereu, dar şi cu o anumită îngrijorare, pentru că în sufletul meu simţeam că mă trădez nu doar pe mine, ci întreaga educaţie bună pe care o primisem de la părinţii mei în familie.

Nu ajunsesem bine la club, când prietena mea m-a sunat să-mi spună că este la Urgenţe. Făcuse o criză de anemie, ceva des întâlnit dacă ţinem cont că era şi primăvară. Când am auzit aceasta, am avut impresia că mi s-a tăiat respiraţia. Am simţit că o trădasem! I-am lăsat pe prieteni şi am alergat într-un suflet către spital. N-aş vrea să se înţeleagă greşit, dar în momentul în care am văzut-o în perfuzie, palidă şi oarecum temătoare pentru ceea ce i se întâmplase, am înţeles că acolo era nevoie şi de mine. M-a cuprins un sentiment de compasiune atât de profund încât mi-am promis şi i-am promis că îi voi sta alături întreaga viaţă. De fapt, atunci şi acolo am cerut-o în căsătorie, iar ea a acceptat.

În fond, o femeie, astăzi soţie, are nevoie să-l simtă pe soţ alături în diversele împrejurări ale vieţii; şi la bine, dar mai ales la greu.

După ce a ieşit din spital, am mers împreună să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că era bine. Eram în perioada de după Paşte... (Claudiu)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba