Nu certificatul face căsătoria!

Nu o dată am auzit spunându-se că sacramentul Căsătoriei sau căsătoria ca atare nu stă într-un act, într-o hârtie, pe care o primeşti de la primărie sau de la parohie. Şi dacă e să analizăm bine lucrurile, chiar este adevărat. Nu hârtia face căsătoria, ci persoanele, bărbatul şi femeia.

Zilele trecute mi-a fost dat să merg alături de alţi voluntari la un bătrân de 96 de ani. Era lucid şi senin, iar pe deasupra şi plin de viaţă. Era vorba de o vivacitate care te frapa chiar dacă nu erai specialist în comportamentul uman şi cu atât mai mult în cel al unui bătrân la o aşa vârstă înaintată. Bineînţeles că în faţa unui astfel de spectacol nu m-am putut abţine şi l-am întrebat de unde atâta energie. La fel de vioi m-a luat de mână şi m-a dus la un tablou cu o doamnă, frumos îngrijită, cu o coafură aranjată, îmbrăcată cu mult gust şi asemenea lui, foarte surâzătoare.

E soţia mea, mi-a spus cu mândrie, dar şi cu o oarecare strângere de inimă. S-a dus înaintea mea, nu a voit să mă mai aştepte, deşi o avertizasem să nu mă lase singur! Am fost împreună 63 de ani. Ea e secretul!

Dar să-ţi spun cum a fost. Ne-am căsătorit cu mulţi ani în urmă. Erau vremuri grele, nu ca acum! Era imediat după război, era foamete, iar după câţiva ani ni s-a luat tot ceea ce aveam şi s-a format colectivul. Tata a fost zdrobit! I-au luat totul, iar pe noi ne-au lăsat fără nimic. Curând aveam să experimentez munca grea a câmpului şi ce însemna să o iei de la capăt.

Între timp a apărut viitoarea mea soţie. Era frumoasă, cea mai frumoasă dintre toate fetele pe care le întâlnisem până în acel moment. Ne-am căsătorit după vreo trei ani de când ne cunoşteam, iar momentul a fost unul pe care nu l-am uitat niciodată. Ba mai mult, am trăit din el, ne-am reîntors deseori la el şi o să-ţi spun şi de ce. Imediat după ieşirea din biserică, după celebrarea religioasă a Căsătoriei noastre, pentru că ploua, dorind să-mi protejez mireasa, mi-a căzut din mâini "Amintirea" pe care mi-a dat-o preotul cu acea ocazie. A căzut în apă şi fiind făcută dintr-un material de calitate slabă, s-a şters tot scrisul, iar imaginea nu se mai vedea bine. Spontan mi-a venit un gând, pe care de altfel l-am şi pronunţat cu voce tare: "Căsătoria noastră nu stă într-o hârtie!" Legământul pe care îl făcusem, acea promisiune a iubirii până la moarte, nu depindea de acea hârtie pentru că ea era deja în inimile noastre. Şi era pentru totdeauna!

De atunci, în fiecare dimineaţă, după ce ne trezeam, simbolic vorbind, ne căsătoream din nou. Aşa ne-am căsătorit în fiecare zi timp de 63 de ani. Şi aşa începeam ziua, eu, mire, iar ea, mireasă. Iar zilele au devenit o nuntă continuă. Şi nu e glumă ceea ce spun şi nici rezultatul vârstei mele înaintate. Efectiv reînnoiam în fiecare zi acele promisiuni pe care ni le-am făcut la căsătorie, iar pe parcursul zilei le concretizam îngăduindu-ne cu răbdare, cerându-ne iertare atunci când era cazul, rugându-ne împreună, ocupându-ne împreună de creşterea şi educarea copiilor.

Acum..., acum ea s-a dus, cum spuneam, înaintea mea, dar deşi nu mai este alături de mine în mod fizic, este şi mai mult în mine. Amintirea ei este o prezenţă continuă, iar chipul din această fotografie mi-o aminteşte exact aşa cum am cunoscut-o: firavă, delicată şi plină de gingăşie. Aşa a fost şi aşa a rămas pentru mine.

Dacă astăzi familia suferă, suferă pentru că soţii se căsătoresc doar pentru nuntă şi poate mai puţin pentru ceea ce urmează după. Adevărata căsătorie nu este nunta, ci viaţa de după ea. Pentru ea este nevoie de harul lui Dumnezeu, de promisiunea iubirii până la moarte. Nu documentul care se dă cu ocazia încheierii căsătoriei este important, ci legământul sincer, acea privire unul în ochii celuilalt, acea disponibilitate în a se sluji reciproc. Doar aşa iubirea poate să dăinuie până la moarte, iar anii vieţii de familie să se scurgă unul după altul, până se ajunge la adânci bătrâneţi. (Mihaela)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba