Anul Vieţii Consacrate - mărturie

Când Domnul scrie drept pe linii strâmbe

Din copilărie mi-am dorit să lucrez în domeniul sanitar, dar din "întâmplare" am ajuns să studiez cu totul altceva. Eram studentă la Şcoala Postliceală "Vasile Lupu", Iaşi, când tot din "întâmplare" am participat la prima întâlnire a cursului de misiologie organizat la Traian şi am fost fascinată de noutatea întrezărită prin această fereastră deschisă. Am urmat tot cursul şi pe parcursul celor doi ani a început să se cristalizeze dorinţa de a da puţin din viaţa mea pentru misiunea ad gentes. Părea un vis imposibil de realizat, dar trăiam cu siguranţa că, dacă Domnul doreşte acest lucru, va găsi şi calea potrivită pentru ca visul să devină realitate.

Anul în care am încheiat cursul de misiologie a coincis şi cu terminarea şcolii postliceale. Pe căile sale misterioase, din "întâmplare", Domnul m-a condus să lucrez la grădiniţa Surorilor Campostrini din Tămăşeni şi aici m-a făcut să înţeleg că drumul pe care trebuie să îl urmez este tocmai cel al misiunii. Domnul nu m-a lăsat să aştept prea mult. În luna martie 2001, pr. Benone Lucaci, directorul Centrului Misionar Diecezan Iaşi, m-a întrebat dacă sunt pregătită să zbor în Africa. La 7 octombrie 2001, în catedrala din Iaşi, am primit mandatul misionar împreună cu alte trei laice şi doi preoţi. Tot din "întâmplare" făceam parte din primul grup de laici care pleca în misiune din Dieceza de Iaşi.

La 10 octombrie 2001 ne-am luat zborul spre Togo. Aveam 22 de ani şi visul imposibil devenea realitate. Împreună cu Mihaela Gherghelucă am început "aventura iubirii" la grădiniţa Surorilor Providenţei din satul Kouve. Cei doi ani trăiţi la Kouve au fost o aventură uimitoare de credinţă şi de abandon în Dumnezeu, de maturizare umană, de creştere profesională, de prietenie şi mai ales de deschidere a inimii faţă de viaţă. Aici am descoperit că toate lucrurile petrecute din "întâmplare" se numesc de fapt providenţa cu care Dumnezeu mă conducea ţinându-mă de mână. Am înţeles că viaţa mea nu va putea să continue fără prezenţa misiunii Surorilor Providenţei şi a sfântului Alois Scrosoppi. Cei doi ani au zburat şi în noiembrie 2003 ne-am întors din Togo.

Ca mulţi tineri români, am emigrat în Italia şi am lucrat în diferite familii. Dar simţeam că ceva lipsea: banii câştigaţi, prietenii, voluntariatul la Centrul Misionar Udine, seratele de animare misionară pentru Togo nu puteau umple golul ce creştea în inimă. După un an am luat o decizie: viaţa mea nu are sens aici, trebuie să mă întorc în Africa şi acolo să rămân. Împreună cu Asociaţia "Amici Padre Luigi" şi superioara generală a Surorilor Providenţei am început să proiectăm un drum posibil de misiune ca laică. Lucrurile începuseră să se clarifice, când Domnul a început să îmi şoptească altceva, de neînţeles la început. În ziua în care ne-am întâlnit să discutăm despre data plecării în Togo, am dat un alt răspuns, surprinzător pentru cei cărora le vorbeam: nu merg în Africa, ci doresc să îl urmez pe Isus ca soră în familia Surorilor Providenţei.

În septembrie 2005 am început drumul de formare. La 15 noiembrie 2008 am făcut prima profesiune şi de atunci fac parte din comunitatea din Iaşi. Acum "Africa mea" este aici, unde m-a chemat Domnul şi e frumos să îl urmez, căci el mi-a umplut inima.

Sr. Monica Bogdănel