În drumul refacerii unităţii creştine

Rugăciunea

"Ca toţi să fie una!" (In 17,21)

Odată cu începutul pontificatului papei Ioan al XXIII-lea s-a deschis o nouă eră pe drumul anevoios al ecumenismului, pentru refacerea unităţii creştine. Flacăra speranţei unităţii în credinţă, întreţinută cu mari eforturi pe tot timpul mileniului doi, s-a reaprins, în mod surprinzător, prin spiritul curajos al noului papă şi episcop al Romei, Papa cel Bun, Sfântul Părinte Ioan al XXIII-lea, care s-a lăsat inspirat şi cucerit de rugăciunea-testament proclamată de divinul întemeietor tocmai la Cina cea de Taină: "Ca toţi să fie una!" (In 17,21).

Animat de rugăciunea lui Isus şi inspirat de Duhul Sfânt, ca una dintre cele mai mari surprize ale secolului şi, chiar mai mult, a mileniului doi, Papa cel Bun a anunţat întregii Biserici convocarea unui nou Conciliu ecumenic.

A considerat că a venit timpul să se acorde rugăciunii lui Isus o adevărată ascultare şi să se caute mai intens împlinirea ei.

Prin această sfântă inspiraţie şi prin convocarea Conciliului Vatican II, "Biserica Catolică, sub călăuzirea marelui ei păstor, Ioan al XXIII-lea, s-a angajat ireversibil să străbată calea căutării unităţii, invitându-i pe toţi să asculte glasul Duhului Domnului, care învaţă cum trebuie citite cu atenţie "semnele timpurilor". Experienţele pe care Biserica le-a trăit în aceşti ani şi pe care continuă să le trăiască o ajută să se lumineze şi mai profund asupra identităţii şi misiunii sale istorice", avea să precizeze un alt mare papă, sfântul Ioan Paul al II-lea, în scrisoarea enciclică Ut unum sint (nr. 3).

Angajarea ecumenică a Bisericii Catolice reprezintă, de fapt, planul lui Dumnezeu de a-i aduna pe toţi în unitate.

Într-adevăr, Biserica e o realitate care nu este închisă în sine însăşi, ci deschisă permanent dinamicii misionare şi ecumenice, pentru că e trimisă în lume să vestească şi să dea mărturie, să actualizeze şi să răspândească misterul de comuniune ce o constituie: să adune toate şi să-i adune pe toţi în Cristos; să fie pentru toţi "sacrament de unitate nedespărţită", preciza cu profundă convingere acelaşi Sfânt Părinte, un continuator fidel şi plin de însufleţire al Conciliului Vatican II şi un căutător necontenit al apropierii şi al unităţii (cf. Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, nr. 5).

Lui îi aparţine afirmaţia reluată în multe împrejurări că "dezbinarea contrazice pe faţă voinţa lui Cristos şi este un scandal pentru lume, constituind chiar o piedică pentru cauza preasfântă a vestirii evangheliei la toată făptura".

Nu cu mult timp înainte, la 21 noiembrie 2014, s-au împlinit 50 de ani de la promulgarea decretului despre ecumenism al Conciliului Vatican II cu titlul semnificativ Unitatis redintegratio, adică refacerea unităţii. Acest document conciliar, care poartă semnătura fericitului Paul al VI-lea, cel ce l-a urmat pe scaunul lui Petru pe sfântul Ioan al XXIII-lea şi care are în spatele său confirmarea celor 2.137 de voturi favorabile faţă de 11 împotrivă, a marcat fără îndoială un mare salt calitativ în raporturile dintre Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi comunităţi ecleziale. El reprezintă, de fapt, poarta deschisă pe calea dialogului între Bisericile creştine şi este un punct de referinţă de neînlocuit pentru angajarea întregii Biserici Catolice şi a tuturor membrilor ei de refacere a unităţii pierdute.

Iniţiativele pe care le-a urmat Biserica Catolică pe drumul apropierii dintre creştini au avut şi au la bază acest document şi întreaga convingere a părinţilor conciliari, după gândul Sfântului Părinte Ioan al XXIII-lea şi al urmaşului său, fericitul Paul al VI-lea.

Pe aceste coordonate a mers mai departe sfântul papă Ioan Paul al II-lea, marele papă Benedict şi, desigur, actualul Sfânt Părinte papa Francisc, omul surpriză şi liderul incontestabil al căutării unităţii Bisericii.

Nu pot fi uitate toate iniţiativele acestor mari papi, personalităţi carismatice şi providenţiale ale timpurilor noi, şi, mai ales, nu trebuie să uităm ceea ce a reuşit să facă în scurt timp actualul papă Francisc, care a decis să meargă mai departe pe urmele înaintaşilor săi, căutând să facă noi paşi pe această cale a ecumenismului.

Întâlnirea plină de respect şi dragoste frăţească cu patriarhul Bartolomeu I la Ierusalim, la împlinirea a 50 de ani de la istorica îmbrăţişare a papei Paul al VI-lea cu patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Atenagoras I, din anul de graţie 1964, repetarea acestui gest de preţuire în Domnul şi noua îmbrăţişare frăţească de la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei, de data aceasta la Constantinopol, sunt noi şi impresionanţi paşi pe drumul obligatoriu al căutării unităţii.

Momentele ce s-au desfăşurat la Ierusalim şi la Constantinopol, ca şi cele trăite la Roma în ultimii ani, cu diferite şi fericite ocazii şi solemnităţi, ne dau o vie şi întemeiată speranţă că paşii făcuţi în ultimii 50 de ani se vor transforma în noi momente de apropiere spre împărtăşirea din acelaşi potir a celor două Biserici surori.

Luna ianuarie, care ne invită la o reînnoită săptămână de rugăciune pentru unitatea creştinilor, ne cheamă pe toţi la noi şi adevărate momente de trăire sufletească, adică la clipe de comuniune în spirit şi în rugăciune, când îl simţim alături pe Isus şi pe ceilalţi fraţi creştini în căutarea unităţii pierdute.

Calea către unitate începe cu transformarea inimii, cu o convertire interioară, cum preciza decretul Unitatis redintegratio la nr. 4, şi reprezintă o călătorie spirituală, care porneşte de la întâlnirea fraţilor pentru a merge către prietenie, de la prietenie la fraternitate, de la fraternitate la comuniune. Numai parcurgând acest drum schimbarea este posibilă şi realizabilă.

E nevoie, aşadar, de o dispoziţie sinceră la ascultarea şi urmarea îndemnurilor, care vine de la Duhul Sfânt, cel care ne călăuzeşte spre adevărul întreg (cf. In 16,13).

Rugându-ne unii pentru alţii şi unii împreună cu alţii, diferenţele noastre vor fi asumate şi depăşite în fidelitatea faţă de Domnul şi de evanghelia sa. (cf. papa Francisc, 30 noiembrie 2014).

Este, aşadar, nevoie de întâlnire, de dialog, de cunoaştere, de iertare şi de multă rugăciune dar este şi adevărat că dorinţa sfântă de reconciliere a tuturor creştinilor în unitatea Bisericii lui Cristos, una şi unică, depăşeşte puterile şi calităţile omeneşti (cf. UR, 8 şi 24).

Speranţa noastră e alimentată însă de rugăciunea lui Cristos însuşi care nu încetează să se roage pentru Biserică, pentru ca în ea să se oglindească mereu imaginea unităţii fericite din sânul Sfintei Treimi.

Să continuăm, aşadar, luminaţi de Duhul Sfânt pe care el însuşi ni l-a dăruit şi l-a lăsat să rămână cu noi, astfel încât eforturile noastre să fie mereu susţinute şi călăuzite de harul său dumnezeiesc.

Drumul dialogului şi al rugăciunii continuă. Este singura cale de a dobândi harul de a face ca vocea comună a celor care cred să ajungă la Dumnezeul unităţii şi să se realizeze pe pământ rugăciunea lui Cristos, care nu încetează să se îndrepte spre Tatăl în numele tuturor celor care sunt ai săi: "Nu mă rog numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum tu, Tată, eşti în mine şi eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis" (In 17,20-21).

În Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor (18-25 ianuarie), exemplul celor mai mari lideri ai creştinismului, papa Francisc şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului, constituie un adevărat model de preţuire, iubire, dialog şi rugăciune, pe care trebuie să-l urmăm şi să-l transformăm într-o îmbrăţişare frăţească pe drumul refacerii unităţii creştine.

Lumea are nevoie de astfel de semne şi de astfel de modele. Lumea are nevoie de unitate şi de iubire pentru ca toţi să fim ca fraţii.

Cu bucurie şi binecuvântare de la Domnul unităţii şi al păcii!

Iaşi, 1 ianuarie 2015

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi