Am cerut-o în căsătorie cu "texte"!

Suntem în luna noiembrie, o lună în care ne amintim de cei care au fost înaintea noastră şi care între timp au fost strămutaţi într-un alt mod de a trăi, decât cel pe care îl cunoaştem.

Fiecare are pe cineva drag care l-a precedat, de la care a avut de învăţat, poate prin care a intrat în lume, de la care a deprins o meserie sau care l-a susţinut la un moment dat în viaţă.

Personal nu mă voi opri la moartea în sine şi nici la cei care prin ea au trecut din această viaţă, ci mă voi opri la mine, la mine şi la familia mea. Pentru că nu mor doar oamenii, ci la fel mor şi instituţiile, de-a lungul timpului au murit imperii, sisteme politice şi sociale, mor proiecte, idealuri, speranţe, moare tot ceea ce este lăsat să moară.

Încă îmi amintesc locul în care am cerut-o pe viitoarea mea soţie în căsătorie. Era lângă un monument al eroilor. Ca să fiu sincer nu am ales intenţionat un astfel de loc, ci pur şi simplu aşa s-a nimerit. În realitate, simbolic vorbind, un monument închinat eroilor era un loc cât se poate de potrivit pentru un astfel de gest. În fond, ceea ce mă pregăteam să fac presupunea mult curaj, multă luptă şi încă nu puteam să anticip, şi multe bătălii pierdute, dar şi câştigate. Intram oarecum pe un câmp de luptă şi asta mă determina să-mi pregătesc armele necesare, răbdarea necesară, dar şi tehnica necesară de luptă. Singura diferenţă pe care o vedeam era că eu nu intram forţat pe un astfel de câmp şi nu intram cu un duşman concret.

În sfârşit, am cerut-o pe viitoarea soţie în căsătorie, iar ea a acceptat cu bucurie şi chiar cu emoţie. I-am promis fericire veşnică, faptul că îi voi fi alături la bine şi mai ales la greu. I-am promis că va fi mereu pe primul loc în viaţa mea şi că nu o voi trăda pentru nimic în lume, texte pe care, să fiu sincer, le învăţasem de la un prieten. Ea le-a luat ca atare şi, cum spuneam, a acceptat să fie soţia mea.

Se vede însă că ceea ce spusesem nu îmi aparţinea. Învăţasem o simplă poezie, jucasem un rol, dar nu era ceea ce trebuia să fie, iar aceasta s-a văzut imediat după căsătoria noastră.

Nu trecuse prea mult de la căsătorie când am început să ne certăm. O făceam din nimic şi pentru nimic. Eram ca doi adolescenţi imaturi într-un proiect care nu permitea imaturitatea. Cu toate acestea, între timp ni s-au născut şi trei copii, dintre care doi gemeni. S-au născut pur şi simplu pentru că aşa s-a întâmplat, dar nu eram convins că îi iubeam cu adevărat, că îmi iubeam soţia şi nu eram convins nici de iubirea ei. De fapt, de ce toate acestea? Simplu de tot, pentru că aşa credeam că trebuie să fie. Trebuia să mă însor, pentru că aşa îi este "scris" omului. Trebuia să am copii, pentru că aşa îi este "scris" omului şi trebuia să mă şi cert din când în când cu soţia, tot pentru că aşa îi este "dat" omului. Şi dacă tot îi sunt "scrise" toate, libertatea mea unde mai era?

Cred că venise timpul să mă maturizez. Am lăsat la o parte "ceea ce era scris" şi am început să mă simt liber. Am discutat mult cu soţia referitor la greşelile pe care le făcusem până în acel moment, aceasta impulsionat şi de "Zilele familiei" la care participasem în parohia noastră. I-am cerut iertare pentru ceea ce nu a funcţionat, dar şi pentru suferinţele pe care i le pricinuisem şi m-am decis să reînviem un proiect care era cât pe ce să moară. Aşa am ajuns ca, simbolic vorbind, în loc să-i cântăm "Requiemul", i-am cântat "Aleluia" (Mircea).

Pagină realizată de pr. Felician Tiba