Iubirea nu cere mult!

Trecuseră nouă ani de la căsătoria noastră. În tot acest timp viaţa şi-a urmat cursul ei, l-aş numi firesc. N-aş şti să spun ce înseamnă "mai mult", "mai bine" sau "normal". Simplu de tot, credeam că aşa trebuie să fie. Ceea ce m-a determinat să aştern pe hârtie experienţa mea a fost o constatare pe care am făcut-o într-o seară, privind pe geam.

Îl trimisesem pe copilul mai mare să ducă gunoiul şi pentru că nu se mai întorcea m-am gândit să arunc o privire după el. Am deschis fereastra şi am scos capul afară privind departe. Pe o bancă din faţa blocului în care locuiam se aflau doi tineri, un băiat şi o fată. Din gesturile lor mi-am dat seama că sunt doi îndrăgostiţi.

Mi-au venit în memorie toate momentele frumoase pe care le-am petrecut alături de viitorul meu soţ pe când, ca şi tinerii de pe bancă, eram şi noi doi îndrăgostiţi. Câte vorbe dulci, câte promisiuni, câtă atenţie, şoapte spuse le ureche, gesturi prin care, mai ales el, îmi promitea că îmi va sta alături întreaga viaţă. Nu aveam nevoie de cuvinte prea multe, o strângere de mână sau mâna mea în a lui spunea totul. De asemenea, nu pot să uit "colecţia" de trandafiri şi de ciocolată pe care o aveam în urma întâlnirilor noastre. Era generos, deschis, tandru, plin de farmec şi trezea multă admiraţie. Probabil că acesta a fost şi punctul forte pe care l-a folosit în a mă cuceri.

Privindu-i pe cei doi îndrăgostiţi, fără să vreau mi-a trecut prin cap o întrebare: Astăzi, de ce nu mai e la fel? Mi-am dat seama că odată căsătoriţi, între noi a încetat orice gest de iubire specific acelei perioade. Sigur, intrasem într-o altă fază a vieţii, eram oameni maturi, cu doi copii, dar cine ne împiedica să fim tandri şi cine ar fi refuzat chiar şi un banal trandafir, fie el şi ofilit? Am constatat cumva că fusesem "păcălită"! Îmi amintesc că, oferindu-mi odată un trandafir, mi-a promis că mă va înconjura toată viaţa cu astfel de flori. I-am şi răspuns sarcastic: Bine că nu cu garoafe! Şi totuşi, de ce a uitat acele promisiuni? Doar nu i le cerusem eu, el le făcea şi era atât de convins de ceea ce spunea, că eu îl credeam.

Privind la tinerii îndrăgostiţi de pe banca din faţa blocului în care locuiesc mi-am dat seama că într-o iubire se fac multe promisiuni, dar se respectă puţin sau chiar deloc. Oare de ce promit băieţii "marea cu sarea", iar după căsătorie uită totul? Probabil că şi noi, femeile, avem vina noastră, că nu le mai amintim!

Probabil că mulţi dintre bărbaţi, dar şi dintre femei ar da vina pe noua stare de viaţă pe care o presupune familia. Nu mai e timp de tandreţe, pentru că sunt atâtea lucruri de făcut, nu ne mai putem permite un trandafir, pentru că sunt atâtea de cumpărat, nu ne permitem o ieşire în doi sau cu întreaga familie, pentru că abia reuşim să ne plătim datoriile pe la bănci şi la prieteni. Iubirea însă nu cere mult, cere puţin, cere prezenţa celeilalte persoane în sinceritatea şi tandreţea ei. În fond nu trandafirul e important, ci cel care îl oferă!

Copiii nu s-ar scandaliza dacă şi-ar vedea părinţii că se iubesc, ci ar suferi şi suferă văzându-i că nu se iubesc. De altfel, ei sunt soţii de mâine, dar dacă nu văd astăzi la părinţii lor ce înseamnă a fi soţ şi soţie, de unde să ştie în ce intră?

Îmi place mult acel moment din cadrul celebrării sacramentului Căsătoriei, când mirii îşi dau mâna, iar în mâna lor îl primesc pe Isus răstignit; un gest parcă de purificare, dar şi de încurajare. Soţii au nevoie să fie purificaţi de iubirea lor limitată şi de multe ori caracterizată doar de instinct, cu iubirea veşnică şi profundă a lui Dumnezeu, au nevoie să fie încurajaţi în gestul lor de a se dărui unul altuia pentru toată viaţa.

Când soţii vor înceta să-şi mai "cucerească" soţiile, aşa cum au făcut-o în perioada logodnei, nu înseamnă că s-a intrat în perioada matură a vieţii de familie, ci doar că acelea au fost simple promisiuni! Între timp s-a întors şi copilul de afară şi trebuie să închid fereastra... (Mihaela).

Pagină realizată de pr. de Felician Tiba