Răul de mişcare

Imaginaţi-vă următoarea situaţie: sunteţi în maşină, pe scaunul din dreapta, în timpul unei călătorii. Ştiţi că în scurt timp trebuie să schimbaţi direcţia de mers şi vreţi să consultaţi harta (e drept că tehnologiile avansate permit utilizarea GPS-ului şi puţină lume mai foloseşte acum harta fizică, dar rămânem la imaginaţie). După câteva minute începeţi să transpiraţi, obrajii îşi pierd culoarea lor rozie obişnuită şi toată faţa devine palidă, începeţi să simţiţi o uşoară presiune în gât şi durere de cap. Acestea sunt simptomele de debut a ceea ce numim rău de mişcare. În cazul în care călătoria se prelungeşte în aceleaşi condiţii, simptomele merg până la senzaţia de greaţă şi în final apare vărsătura.

Această maladie a apărut odată cu dezvoltarea diverselor mijloace de transport, iar istoria leagă debutul maladiei de apariţia bărcii. În explicarea apariţiei simptomelor există trei organe care au rol important: ochiul - participă prin preluarea imaginilor din exterior şi transmiterea acestora la nivelul creierului; urechea, organ cu funcţie dublă: atât pentru auz cât şi pentru menţinerea echilibrului - trimite informaţii despre poziţia corpului nostru creierului; creierul - primeşte informaţiile trimise de ochi şi urechi şi reacţionează pe măsură. Un rol primeşte şi ceea ce numim sensibilitate proprioceptivă, adică ceea ce simte corpul cu ajutorul muşchilor, articulaţiilor şi oaselor - cum ar fi, de exemplu, faptul că ştim când facem diverse mişcări (mers, aplecare, închiderea şi deschiderea pumnilor etc.) chiar dacă avem ochii închişi. Răul de mişcare apare atunci când există o discordanţă între ceea ce recepţionează din exterior ochiul, urechea şi sistemul proprioceptiv şi ceea ce ajunge la creier. Când suntem în maşină şi consultăm harta, se întâmplă următoarele: ochii şi picioarele ne spun că stăm pe loc dar urechea simte că ne mişcăm. De la apariţia filmelor 3D aceeaşi discordanţă se manifestă invers: ochii ne spun că ne deplasăm, dar picioarele şi urechea internă recepţionează poziţia staţionară. Fie că e vorba de mers cu spatele, accelerări şi frânări bruşte ale maşinii, mers prin curbe sau peste hopuri, mecanismul care se află la bază este cam acelaşi: contradicţia informaţiilor ajunse la creier. Orice persoană cu funcţie normală a urechii poate suferi de rău de mişcare când este expusă la astfel de mişcări. Singurele persoane care nu sunt susceptibile la rău de mişcare sunt cei cu lipsa totală a auzului şi unii copii sub vârsta de doi ani, la care sistemul nervos este în dezvoltare. Medicamentele împotriva răului de mişcare tocmai asta fac: interferă într-un fel sau altul, în funcţie de tipul lor, cu semnalele nervoase care trimit informaţiile la/de la creier.

Vestea bună este că în timp poate apărea adaptarea, ceea ce înseamnă că pragul la care apar simptomele creşte, iar în timpul călătoriilor mai scurte acestea nu mai apar sau pot apărea, dar cu un grad de intensitate mai mic. Treptat, creierul se obişnuieşte cu această discordanţă şi nu mai apar deloc simptomele. Ce poate fi făcut pentru a ameliora: încercaţi să vă mişcaţi cât mai puţin, staţi în maşină pe locul din faţă-dreapta cu privirea înainte, alegeţi loc în avion în dreptul aripilor, pe vapor staţi pe punte sau în mijlocul navei. Respiraţi cât mai mult aer proaspăt, închideţi ochii şi încercaţi să dormiţi. Nu încercaţi să urmăriţi valurile sau alte maşini aflate în mişcare. Evitaţi mesele copioase şi consumul de alcool înainte sau în timpul călătoriei.

Dr. Bianca Hanganu