Am ales cu inima

Cu mulţi ani în urmă, pe când eram şi eu tânără, m-am dus împreună cu viitorul meu soţ să anunţăm logodna la parohie. Părintele ne-a întâmpinat cu bucurie şi ne-a invitat în biroul parohial, unde ne-a vorbit deschis despre căsătorie şi despre tot ceea ce presupune un astfel de pas. O nemulţumire totuşi se citea pe faţa lui şi am intuit că are să-mi spună ceva.

Am revenit după un timp, fără logodnic, cerând să-mi lămurească ceea ce îl nemulţumea. A încercat să-mi spună cât de important este sacramentul Căsătoriei, câtă responsabilitate presupune şi cât de decisă trebuie să fiu în momentul în care voi păşi pragul bisericii, pentru a-l celebra. Apoi, cu o oarecare reţinere în glas, m-a întrebat: "Dar n-ai găsit pe altcineva? Lângă acest băiat vei avea o viaţă grea! Nu ştiu dacă este pentru tine! Mai ai ceva timp la dispoziţie, aşa că nu trebuie să te căsătoreşti împotriva voinţei tale. Simte-te liberă!"

L-am perceput atunci pe părintele ca pe un intrus şi, trebuie să o spun, chiar m-a deranjat atitudinea lui. Era alegerea mea, iar eu eram convinsă că am ales cu inima şi, evident, că am fost aleasă cu inima.

Nu pot să spun că imediat după această întâlnire s-a schimbat ceva în sufletul meu. Atitudinea mea faţă de cel cu care visam să-mi petrec restul vieţii era aceeaşi. Ba mai mult, într-o zi mi-a spus: "Ştii, eu nu pot trăi fără tine!" La care eu i-am răspuns spontan: "Eu pot trăi şi fără tine, dar nu vreau să trăiesc fără tine!", ceea ce l-a făcut şi mai mult să mă iubească.

Am celebrat împreună sacramentul Căsătoriei l-a care a asistat, după cum era de aşteptat, şi preotul care ne-a pregătit pentru acest moment. A fost o nuntă frumoasă, cu mulţi invitaţi, cu ecouri frumoase, iar viaţa părea că îşi intră în firesc, aşa cum este specific fiecărei familii. Au urmat câteva luni extraordinare în care ne-am lărgit şi mai mult cercul de prieteni, noi înşine am început să ne construim o casă şi pot să spun că ne era bine, total contrar faţă de ceea ce mă avertizase preotul.

Curând însă, imediat după ce am rămas însărcinată, ceva a început să nu mai funcţioneze între noi. Îl simţeam nemulţumit, îl vedeam abătut şi de multe ori destul de nervos, încât îşi vărsa nervii vorbind urât şi aceasta şi în prezenţa altor persoane. Era momentul când aveam cea mai mare nevoie de el, eram însărcinată şi doream să-l simt aproape. Uneori îl uram şi vedeam sarcina ca pe o pedeapsă. Fizic mă simţeam rău, iar el îmi producea un rău şi mai mare. Începuse să-mi reproşeze că sarcina e vina mea, iar eu plângeam la gândul că mai trebuia s-o duc, apoi să nasc copilul şi că nu-l va accepta. Dar am început să mă încred în Dumnezeu. Am pus în mâinile lui copilul şi viitorul lui, dar şi viitorul familiei mele. Şi nu a fost uşor!

Am născut copilul şi după el, alţi patru. Şi pentru toţi am avut de suferit! Rămâneam însărcinată şi purtam sarcina cu sentimentul că sunt pedepsită. Niciun ajutor, niciun sprijin la nevoie, nici o vorbă bună. Şi eu care alesesem cu inima... Iar viaţa a devenit pentru mine un Calvar: vorbe urâte, veşnicele nemulţumiri, beţii. Cuvintele părintelui îmi sunau în minte mai mult ca oricând şi, trebuie să o spun, îl uram pe preotul respectiv pentru că nu a găsit o metodă să mă oprească. Pe de altă parte ştiam că divorţul este un mare păcat şi nu l-am ales, indiferent de greutăţile prin care am trecut.

Aşa au trecut ani mulţi din căsnicia noastră, până când s-a îmbolnăvit, până când, cel care îmi făcuse viaţa un chin se afla el însuşi în chinuri. Şi s-a chinuit destul... Sigur că nu am putut să-l abandonez, deşi, pentru cele pe care mi le-a făcut de-a lungul căsniciei noastre, aş fi putut s-o fac. Am înţeles atunci că Dumnezeu mi l-a încredinţat spre a-i salva cel puţin sufletul, că el nu vrea pieirea păcătosului, ci salvarea lui, indiferent de răul pe care mi l-a făcut. Acum, Domnul să fie îndurător, iar mie să-mi dea în continuare răbdare... (Margareta)

Pagină realizată de pr. dr. Felician Tiba