Ep. Anton Durcovici: Nu refuz munca

În după-amiaza zilei de 5 aprilie 1948, imediat după ceremonia consacrării episcopale, care a avut loc în catedrala "Sfântul Iosif" din Bucureşti, noul episcop de Iaşi, dr. Anton Durcovici, a participat la palatul Nunţiaturii Apostolice de la Bucureşti la o recepţie oferită în onoarea sa de către nunţiul apostolic, arhiep. Gerald Patrick O'Hara. Printre invitaţi s-au aflat şi ceilalţi doi episcopi consacratori, Marcu Glaser şi Alexandru Theodor Cisar, alături de alţi episcopi, preoţi, călugări, călugăriţe, membri ai corpului diplomatic etc.

În discursul de omagiere rostit de nunţiul O'Hara, acesta a exprimat bucuria şi mulţumirea prilejuite de consacrarea pentru Dieceza de Iaşi a lui Anton Durcovici, pe care l-a numit drept un "conducător ales şi devotat" Bisericii lui Dumnezeu. "Astăzi - menţiona nunţiul - am luat parte cu toţii la consacrarea unui (...) apostol al lui Cristos în catedrala din Bucureşti (...) Dorim ca apostolatul pe care îl inauguraţi să mărească sfinţenia clerului, să intensifice viaţa spirituală şi să culeagă roade bogate pentru viaţa veşnică (...)".

La rândul său, arhiepiscopul Alexandru Theodor Cisar i-a adus un elogiu vechiului său colaborator şi "bun sfetnic", căruia Arhidieceza de Bucureşti avea să-i fie veşnic recunoscătoare pentru cele patru decenii pe care episcopul Durcovici i le-a dedicat.

După discursurile omagiale rostite de episcopul Marcu Glaser, de episcopul greco-catolic Ioan Suciu şi de provincialul Ordinului Fraţilor Minori Conventuali din Moldova, pr. Anton Bişoc, a luat cuvântul episcopul Anton Durcovici. Acesta a evidenţiat importanţa "iubirii catolice" şi "catolicităţii iubirii", în vremurile dificile pe care Biserica locală le suporta în acel moment. A amintit totodată şi de momentul în care fostul nunţiu apostolic, Andrea Cassulo, l-a informat despre decizia papei Pius al XII-lea de a-l nominaliza pentru scaunul episcopal de Iaşi. Iniţial, Anton Durcovici a luat în calcul posibilitatea unui refuz faţă de această propunere, dar după ce i s-a adus la cunoştinţă că această alternativă era exclusă, a acceptat nominalizarea, convins fiind de importanţa misiunii primite. "De aceea - menţiona în discursul său episcopul Durcovici - îmi plec fruntea cu resemnare şi răspund cu recunoştinţă şi iubire: dacă Dumnezeu vrea, non recuso laborem - nu refuz munca (...)". Şi-a încheiat discursul, accentuând încă o dată asupra importanţei iubirii creştine, pe care o numea drept "cea mai însemnată virtute: în ea stă puterea Bisericii Catolice, prin ea Biserica va birui şi tot ea este nădejdea mea, căci, cu ajutorul Domnului, prin ea totul se poate învinge (...)".

În fotografia de mai sus, cei patru înalţi prelaţi apar surâzând şi încrezători în viitorul Bisericii Catolice din România. Prin reuşita consacrării episcopului Anton Durcovici, Biserica Romano-Catolică din România obţinea atunci o victorie în faţa forţelor răului, dar foarte curând însă totul avea să se schimbe în mod de-a dreptul dramatic, iar cei patru înalţi prelaţi vor suferi cu toţii de pe urma persecuţiei comuniste.

Astfel, ep. Marcu Glaser moare, la 25 mai 1950, în urma unui atac de cord provocat de interogatoriile la care a fost supus de securişti; ep. Anton Durcovici moare în condiţii dramatice, la 10 decembrie 1951, la Sighet, arhiep. Alexandru Theodor Cisar moare în condiţii suspecte, la 7 ianuarie 1954, în timp ce nunţiul O'Hara a fost expulzat în iulie 1950, murind, la 16 iulie 1963, la Londra.

Rămasă fără păstorii săi, Biserica locală a rezistat timp de decenii tăvălugului persecuţiei comuniste, ieşind în cele din urmă şi mai întărită din această confruntare, graţie şi sacrificiului episcopului Anton Durcovici şi a generaţiei sale.

Dr. Dănuţ Doboş