Paştele, sărbătoarea sărbătorilor

Sfinţiile voastre,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul

Pace vouă!

Paştele, pecetea de iubire a lui Dumnezeu

Celebrăm cu bucurie cea mai sfântă zi a tuturor creştinilor, Duminica Învierii, Paştele Domnului, despre care sfântul Ieronim în una dintre predicile sale spunea: "Ziua Domnului, ziua învierii, ziua creştinilor este ziua noastră. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului, căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui, o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii, astăzi a apărut soarele dreptăţii, ale cărui raze aduc mântuirea" (Sfântul Ieronim, Pasch. 45).

Preluând această învăţătură a Bisericii dintotdeauna, Conciliul Vatican II, în constituţia despre liturgie, o aplică la fiecare duminică din anul liturgic, arătând că ritmul retrăirii misterului mântuirii se fundamentează pe marele mister al învierii, care s-a întâmplat în prima zi a săptămânii şi care s-a transformat, prin învierea glorioasă, într-un azi continuu şi într-o zi binecuvântată a mântuirii noastre - duminica sfintei învieri (cf. SC 106).

Într-adevăr, în această zi credincioşii, conform tradiţiei apostolice, care datează încă din ziua Învierii lui Cristos, celebrează misterul pascal ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi, participând la sfânta Euharistie, îşi amintesc de patima, învierea şi gloria Domnului Isus şi îi mulţumesc lui Dumnezeu, care "i-a renăscut la o nădejde vie prin învierea lui Cristos din morţi" (1Pt 1,3).

Paştele, ne spune Catehismul Bisericii Catolice, nu este pur şi simplu o sărbătoare printre altele. Este "sărbătoarea sărbătorilor", solemnitatea solemnităţilor, aşa cum Euharistia este sacramentul sacramentelor. Sfântul Atanasie îl numeşte Duminica Mare, după cum în Orient, Săptămâna Sfântă este numită Săptămâna Mare.

Ne bucurăm să proclamăm şi să celebrăm cu reînnoită credinţă marele mister al mântuirii, în cea mai sfântă zi a anului liturgic: Paştele Domnului.

Când celebrăm Paştele şi cântăm biruinţa învierii, devenim beneficiarii fericiţi ai victoriei Domnului vieţii asupra morţii şi ne transformăm în vestitorii triumfului iubirii sale pentru lume, o pecete de iubire definitivă a lui Dumnezeu.

Moartea şi învierea lui Cristos este cel mai mare gest de iubire al lui Dumnezeu faţă de oamenii acestui pământ, oameni plini de lacrimi şi dureri, de rătăciri şi de întuneric, care par că au pierdut busola vieţii, care se zbat printre atâtea idei şi ideologii contradictorii ce-i îndepărtează de sursa adevărului şi a liniştii, de adevărata speranţă, de însuşi Dumnezeu.

O mărturie vie

Într-o carte recentă, a cardinalului Angelo Comastri, cu titlul: "Firma di Dio", adică "Iscălitura lui Dumnezeu", găsim chiar la început, în invitaţia de a o citi şi medita, cuvintele vestitului scriitor rus Feodor Dostoievski, care în anul 1854 se adresa Nataliei Fonvizina cu aceste cuvinte: "Sunt un fiu al acestui secol, un fiu al lipsei de credinţă şi al dubiilor zilnice care mă pătrund până în măduva oaselor. Câte chinuri dureroase mă costă acel dor după credinţă, pe care îl simt aşa de puternic în inimă, câte motivaţii contrare îmi pătrund sufletul. Cu toate acestea Dumnezeu mi-a trimis momente în care mă simt cu totul în pace şi linişte. În astfel de momente am conturat în mine un simbol de credinţă în care pentru mine totul este clar şi sfânt. Acest simbol este foarte simplu. Iată-l. Nu e nimic mai frumos, nimic mai profund, nimic mai raţional, nimic mai curajos şi nimic mai perfect decât a crede în Cristos. Cu o mare iubire îmi repet: nu numai că nu este, ci nici nu poate fi ceva mai sfânt şi mai minunat. Şi mai mult: "dacă mi s-ar dovedi, că Isus Cristos este dincolo de adevăr şi că în realitate adevărul este dincolo de Cristos, aş vrea mai curând să rămân alături de Cristos, decât de adevăr".

După aceste cuvinte, autorul cărţii face o reflecţie conclusivă: Dostoievski, cu acest limbaj voit paradoxal, doreşte să spună un lucru foarte clar: nu poate să fie nimic mai presus de Cristos şi nimic fără el. Creştinismul se bazează pe această nemaiauzită afirmaţie: "Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în această lume, în această tulburătoare şi însângerată istorie umană şi, din acel moment, este firesc să speri că prin forţa atotputernică a iubirii sale el susţine şi conduce omenirea spre ceruri noi şi un pământ nou (cf. 2Pt 3,13)". Da, sunt atâtea dovezi ale iubirii şi luminii lui Dumnezeu în lume, dar învierea sa glorioasă le întrece pe toate.

Cristos şi preoţii, aleşii săi

Sfinţiile voastre, dragi confraţi întru preoţie,

În Săptămâna Sfântă am fost chemaţi să participăm la Cina cea de Taină şi să ne reamintim că am fost aleşi de Cristos cel care ca şi pe apostoli ne-a făcut părtaşi de sfânta sa preoţie, voind ca prin noi şi prin slujirea noastră să ajungă la toţi oamenii cu iubirea şi cu toate darurile sale. Ne-a ales să fim şi noi martorii sacrificiului său pe cruce în Vinerea Mare, să-l însoţim în mormânt şi apoi cu sfinţii apostoli Petru şi Ioan, cu ceilalţi apostoli şi ucenici, precum şi cu femeile sfinte să vestim tuturor oamenilor marea biruinţă şi marele har al Învierii că el nu e mort, ci este mereu viu în mijlocul nostru.

El ne-a ales şi ne-a chemat să-l facem prezent în lumea tot mai zbuciumată şi dezorientată a zilelor noastre.

Ne-a ales aşa cum i-a ales pe apostoli şi ne-a dat poruncă clară: "Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi: mergeţi şi predicaţi evanghelia la toată făptura".

Suntem în Anul Sfintei Preoţii, an binecuvântat şi sfânt, în care avem o chemare specială din partea Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea şi a întregii Biserici, de a descoperi în imaginea lui Cristos, fidel faţă de alegerea Tatălui, şi în această imagine să ne verificăm fidelitatea noastră, după exemplul sfântului Ioan Maria Vianney.

Cristos ne cheamă pe toţi la aceeaşi mărturie vie

Dragi persoane consacrate, dragi şi iubiţi credincioşi,

Cristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le, cântă în aceste zile de sărbătoare întreaga Biserică din Răsărit şi din Apus.

E ziua care ne cheamă la curaj, la dăruire, căci cel care a înviat a făcut-o pentru noi şi pentru a noastră înviere.

Istoria vieţii noastre este o istorie a iubirii lui Dumnezeu care ni s-a descoperit şi a pus pecetea şi iscălitura sa pe fiecare dintre noi, chemându-ne pe toţi: episcopi, preoţi şi laici să-l întâlnim, să-l descoperim şi să-l oferim şi fraţilor noştri.

Istoria care ne înconjoară e plină de semnele biruinţei sale. Moartea sau Calvarul nu l-au învins. El a învins lumea şi o umple cu iubirea sa.

Este important să nu uităm că nu mai poate fi altcineva care să iubească lumea şi să se dăruiască pentru ea cum a făcut-o el, Dumnezeu om, care a intrat în lume ca să o înalţe. El este cel în care credem, care, înviind din morţi, nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui. Lui să-i fie slavă şi cinste în veci de veci!

Împreună cu episcopul nostru Aurel, cu toţi preoţii ce ne stau alături, cu toţi cei care lucrează în seminar şi în alte instituţii vă transmit un gând de preţuire, de binecuvântare şi un salut frăţesc şi părintesc spunându-vă tuturor: Cristos a înviat! El este speranţa noastră! Sărbători fericite!

+ Petru Gherghel, episcop de Iaşi