Convertire și îndreptățire
Nu de mult, papa Benedict al XVI-lea se exprima în sensul că, deși sunt unii care evită sau chiar refuză să considere evenimentul de pe drumul Damascului ca reprezentând convertirea sfântului Paul, marele apostol poate fi recunoscut, prin experiența sa de credință, prin trăirea sa în unire cu Cristos, ca și prin ceea ce exprimă în scrierile sale, drept modelul oricărei convertiri.
De fapt, distincția sau chiar departajarea poate că țin mai mult de termeni. Importantă este regenerarea interioară prin care are loc îndreptățirea (termen propriu sfântului Paul), iar aceasta se realizează în măsura în care cineva este legat de Isus Cristos prin credință (cf. Rom 3,28 ș.u.) și se înfăptuiește în mod real în creștinul "convertit", în ceea ce săvârșește acesta, ca și în modul în care reacționează. Căci, în Isus Cristos, Dumnezeu "a voit să-și arate dreptatea... spre a fi el însuși drept și a-l îndreptăți pe cel ce trăiește din credința în Isus" (Rom 3,26). Așadar, "îndreptățirea" este lucrarea lui Dumnezeu prin Fiul său făcut om. Neputința Legii (care tindea să excludă în mod categoric îndreptățirea) este înlocuită de puterea harului lui Dumnezeu, care, prin răscumpărarea lui Cristos, ne-o obține în dar (Rom 3,23 ș.u.).
În timpul Postului Mare, contemplând tocmai lucrarea de mântuire realizată de Isus Cristos într-un mod sângeros (vezi practica de pietate numită Calea crucii!), ajungem să ne confruntăm și cu afirmații pauline de tipul celei din Gal 3,13: "Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem, căci este scris: Blestemat oricine este atârnat pe lemn". Însă trebuie să fim atenți ca nu cumva să exagerăm cu ideea substituirii, ca și cum Cristos ar fi luat asupra sa identitatea de blestemat. Aluzia la blestem este legată numai de faptul istoric al morții lui Isus pe cruce și nu de vreo substituire. În plus, trebuie să avem în vedere și limbajul hiperbolic și antitetic propriu sfântului Paul, care, în versetul următor, afirmă, dimpotrivă, că "binecuvântarea... vine prin Cristos", iar în Ef 1,3 ș.u. găsim un adevărat imn în care se subliniază că "Dumnezeu... ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare... în Cristos". Ceea ce ne impresionează și ne tulbură atunci când contemplăm patima și moartea răscumpărătoare a lui Cristos trebuie redimensionat de ceea ce susține apostolul în Rom 8,3, în sensul că Isus Cristos a împărtășit (s-a făcut părtaș de) starea omenirii păcătoase în general, supunându-se prin aceasta unei puteri dominante (cea a păcatului), cu scopul de a obține un rezultat contrar. Căci în el se realizează un anumit fel de "binecuvântare" tocmai datorită faptului că nu a rămas în blestem, ci moartea lui s-a desăvârșit în înviere. În cadrul acestui proces, determinant este faptul că el a trăit situația de blestem atât în conformitate cu voința lui Dumnezeu și nicidecum în opoziție cu el, cât și în solidaritate cu oamenii și nicidecum în dispreț sau indiferență față de ei. Astfel considerând lucrurile, se observă cât de important este, nu atât moartea îndurată ca pedeapsă pentru păcat, cât mai ales elementul iubire, care îi dă valoare din interior și care, tot din interior, anihilează principiul negativ al Legii ce pedepsește. Prin urmare, paulinic vorbind, totul este iubire revărsată, iubire sacrificată și har, iar, sub acești parametri, îndreptățirea nu are cum să vină din faptele individuale ale cuiva. Ea vine, prin credință, de la Cristos. Dar faptele nu sunt excluse. În mod firesc - așa cum bine subliniază actualul papă - ele decurg, urmează. Iar, din ceea ce urmează, se vede convertirea.
Pr. Cristian Chinez