Amintiri despre ep. Anton Durcovici

Se vor împlini în ziua de 10 decembrie 57 de ani de când, în închisoarea din Sighetu Marmaţiei, a murit ep. Anton Durcovici. Eduard Lisacoschi este printre puţinii în viaţă care l-a întâlnit pe PS Durcovici. El însuşi a experimentat teroarea anchetelor comuniste. S-a născut la 11 octombrie 1931. A făcut şcoala primară la "Notre Dame de Sion". A intrat în Seminarul "Sfântul Iosif" din Iaşi în anul 1941. În perioada 19 martie 1944 - 18 martie 1945 s-a refugiat la Focşani şi Bucureşti din cauza războiului. Apoi a continuat Seminarul până la naţionalizarea din august 1948. A fost arestat în noaptea de 2 spre 3 mai 1949. Încă nu împlinise 18 ani. A fost bătut în beciurile Securităţii din Iaşi, apoi dus la penitenciarul din Roman. Eliberat, a făcut şcoala de cadastru şi liceul la Blaj (ianuarie 1951 - ianuarie 1952). A lucrat la Bucureşti şi apoi la Iaşi. În anul 1955 s-a căsătorit. I-a murit soţia în anul 1975 şi s-a recăsătorit în anul 1985. În timp ce-mi povestea despre cum l-a cunoscut pe episcopul Anton Durcovici l-am văzut cu lacrimi în ochi. Îi răscolisem amintirile, intrând într-un spaţiu în care nu prea se cădea să intru. Pe măsură ce-mi dezvăluia din timpurile pe care le trăise, am înţeles că în acele lacrimi erau adunate durerile, speranţele de adolescent năruite, batjocurile şi zdrobirea, de către un regim care începea să-şi arate colţii, a oamenilor spre care privea cu admiraţie. Zdrobiţi doar în aparenţă, pentru că în realitate ei erau bobul de grâu care trebuia să moară pentru a aduce rodul ce avea să se vadă mai târziu. Se împlinesc anul acesta 60 de ani de când au fost declanşate persecuţiile: închiderea şcolilor şi seminariilor, naţionalizarea bunurilor Bisericii, desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, hărţuirea şi arestarea preoţilor şi episcopilor... L-am ascultat pe dl Lisacoschi cu interes, cu sfială şi cu respect... (CC)

Pe PS Anton Durcovici l-am văzut pentru prima dată în ziua de 18 aprilie 1948, în jurul amiezii, când, însoţit de episcopul Marcu Glaser, a coborât din automobilul episcopiei, venind de la gară unde sosise cu trenul de la Bucureşti. În faţa palatului episcopal se adunaseră toţi preoţii din Iaşi, seminariştii şi o parte din credincioşii care au prins de veste. A doua zi, în catedrală, a avut loc ceremonia de instalare.

În prima săptămână de după sosirea la Iaşi, episcopul a vizitat clădirea şi sălile de curs ale Seminarului (funcţiona atunci în localul Şcolii primare parohiale) şi şi-a petrecut întreaga zi stând de vorbă cu fiecare în parte, în audienţă particulară. Din acel moment ne-a spus fiecăruia pe nume!

În luna iunie, spre sfârşit, au început examenele: examenele liceale în oraş şi examenul de filozofie, anul II în seminar. La acest examen, episcopul nostru - eram fericiţi să-l numim aşa - a dorit să fie prezent, în comisia de examinare. Intervenea în examinarea fiecăruia cu întrebări suplimentare care erau mai mult un motiv pentru prelegeri asupra fiecărui subiect în parte. Ne vorbea despre filozofie ca despre un studiu arid, nu totdeauna plăcut, dar, ca şi viorile, cu cât sunt mai uscate, cu atât scot sunete mai frumoase. Atunci l-am văzut zâmbind, nu atât la greşeli de materie, cât mai ales la cele de limbă latină, limbă pe care o folosea cu autentică perfecţiune.

A urmat vacanţa! Am plecat aproape toţi în familie, rămânând la Iaşi patru studenţi de la teologie care nu au avut unde pleca şi cu mine, cu obligaţia de asigura paza bunurilor, a serviciilor din biserică etc.

În ziua de 8 august 1948, în jurul orei 10.00, o comisie formată din trei persoane condusă de un oarecare profesor Ioan State, activist la Facultatea de Filozofie a Universităţii Iaşi, a răsturnat tot ceea ce cu trudă, după război şi refugiu, Biserica a refăcut din cenuşă: Naţionalizarea Seminarului. Dureros şi deja cunoscut moment de început al teroarei, zdruncinare a multor idealuri.

Dorinţa episcopului nostru a fost ca noi, cei rămaşi în Iaşi, să ne mutăm în clădirea episcopiei, ocupându-ne de acum de vigilenta pază a Bisericii, a curţii înconjurătoare prin care începuseră să mişune tot felul de neaveniţi, informatori şi chiar provocatori.

Părintele Andrei Asaftei - de fericită memorie - sub a cărui grijă eram, mi-a încredinţat capela particulară a episcopului de care să mă ocup ca sacristan, ministrant, cu ordinea întregului spaţiu care atunci era şi bibliotecă particulară a episcopului.

De la 20 august 1948 până la 2 mai 1949 în a cărei noapte am fost arestat, am avut fericirea ca în intimitatea capelei foarte mici să asist la atâtea sfinte Liturghii ale PS Anton Durcovici.

Atunci şi acolo, am învăţat şi am înţeles pentru totdeauna că sfânta Liturghie este taina cea mai mare la care chiar şi preacurata Fecioară Maria, maica lui Dumnezeu, stă îngenuncheată! Mi-a plăcut să cred că această perioadă a fost, pentru mine, o lungă seară de Joia Mare, după care pentru mine mai puţin, dar pentru episcopul nostru, la 26 iunie, a început un lung drum al crucii terminat la 10 decembrie 1951 pe calvarul închisorii de la Sighet.

Cu toate cele întâmplate, găsesc motive de pioasă amintire pentru această scurtă perioadă şi de adâncă recunoştinţă către bunul Dumnezeu că m-a făcut părtaş la ea.

Eduard Lisacoschi