Fotografia din vitrină

Oricine a iubit cu adevărat o persoană ştie că acea persoană nu poate fi uitată, indiferent dacă intervine moartea sau un alt motiv. Cu atât mai mult dacă această realitate a avut loc între doi soţi.

Pe mine m-a părăsit soţia după ce l-a născut pe cel de-al doilea copil al nostru. A făcut o complicaţie postnatală, care, în câteva zile, a condus-o la mormânt. Şi era atât de frumoasă soţia mea!

Ne făcusem împreună multe planuri. Era genul de persoană în prezenţa căreia nu te puteai plictisi. Mereu inventivă, mereu pusă pe şotii, gata totdeauna să sară în ajutor celor care aveau nevoie, m-a făcut să mă simt totdeauna o persoană preţuită.

Poate că Dumnezeu intenţionat a chemat-o la sine, pentru ca trecerea timpului sau lumea aceasta să nu o schimbe. Intenţionat mi-a oferit-o şi mie ca soţie, pentru ca, la rândul meu, după plecarea ei, să pot schimba măcar puţin din această lume.

O caracterizau o bunătate şi o gingăşie pe care ştia totdeauna să le pună în valoare. În preajma ei nu puteai să nu-l iubeşti pe Dumnezeu, viaţa şi familia.

Era tipul femeii simple de la ţară. Nu aveam o casă deosebită, nu aveam nici maşină şi nici serviciu la oraş. Ne întreţineam din puţin, dar eram fericiţi. Deşi aveam o casă modestă, cu bunuri modeste, totul era în ordine. Peste tot se simţea mâna ei de femeie, de soţie şi de mamă. O frumuseţe şi o ordine în exterior care, fără îndoială, veneau din frumuseţea şi ordinea din interior.

Ne cunoscusem în preajma grupului din cadrul parohiei. Era o tânără sfioasă, dar fermă, simpatică, dar prudentă. Multe iniţiative şi-au găsit materializarea fiind propuse chiar de ea.

Înmormântarea ei, pot spune, nu a fost ca toate înmormântările. Înmormântarea ei a fost o sărbătoare. Mi-a fost greu să ştiu că nu mai este alături de mine, dar, cunoscând-o, ştiu că s-a dus să-i fie şi mai bine. Iar dacă aveţi impresia că m-a lăsat cu doi copii şi că mi-e greu, nu este aşa, pentru că şi copiii, parte din ea, sunt imaginea ei fidelă. Entuziasmul, farmecul şi gingăşia ei le regăsesc din plin în ei, le simt în lucrurile făcute de mâna ei, le văd în fotografiile care mi-au rămas.

Desigur, acum sunt recăsătorit. Un fapt, cred, normal, la vârsta mea şi la cei doi copii pe care îi am. Poate că, ideal vorbind, la experienţa deosebit de frumoasă trăită în prezenţa primei soţii, din recunoştinţa pe care încă i-o port, ar fi fost respectuos din partea mea să nu mă recăsătoresc, dar gândul că cei doi copii trebuie să aibă şi o mamă vizibilă m-a determinat să fac acest pas.

Sunt convins că şi prima soţie, de acolo de unde este, se bucură. Şi ea vrea binele meu şi al copiilor. O ştiu pentru că asta şi-a dorit şi atunci când era în viaţă.

Acum, dincolo de toate acestea, mi-a rămas o fotografie, una specială, a fostei mele soţii sau, mai bine zis, a soţiei mele din cer. Este în vitrină, într-un loc vizibil, într-o ramă frumoasă. A rămas amintirea a tot ceea ce a însemnat ea, iar actuala soţie, mulţumesc lui Dumnezeu, şi ea este atât de înţelegătoare încât, împreună, mergem deseori la mormânt.

Mormântul fostei mele soţii. Nu, nu este un loc trist. Este locul care îmi aminteşte că sunt creat pentru a iubi, pentru a preţui fiecare clipă a vieţii, pentru a-l preţui pe Dumnezeu şi familia. Este locul la care mă trimite fotografia din vitrină. (Laurenţiu)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba