Scripturistica paulină ca apogeu

Fie că sunt doar orientate spre sau chiar umplute de ceea ce înseamnă evenimentul Cristos (în exprimarea lui Karl Rahner, "eveniment de mântuire care este însuşi Isus Cristos"), scrierile biblice relatează, într-o formă specifică, despre ceea ce se dovedeşte a fi lucrarea de mântuire realizată de Dumnezeu, cu punctul culminant în întruparea Fiului şi misterul Pascal. Pornind de la recitirea istoriei în noua lumină a revelaţiei totale în Cristos, continuând cu proclamarea noutăţii absolute a Învierii şi terminând cu perspectiva escatologică, toate acestea constituie, în special pentru scrierile neo-testamentare, nivelul cel mai înalt de exprimare a ceea ce trebuie cunoscut şi trăit. Or, pe această linie, scrisorile sfântului Paul sunt mai mult decât complementare în raport cu celelalte scrieri. Reprezintă, indiscutabil, o culme.

Dincolo de titlurile sau denumirile atribuite lui Isus (toate bine gândite: astfel, apostolul nu scrie niciodată "Domn este Cristos[ul]", ci "Domn este Isus" - Rom 10,9; 1Cor 12,3; sau "Domn este Isus Cristos" - Fil 2,11), scripturistica paulină clarifică foarte bine şi referirile la mântuire. Astfel, sfântul Paul nu zice "suferinţele Domnului sau ale Fiului", ci "suferinţele lui Cristos" (2Cor 1,5; Fil 3,10). Şi asta pentru că "Isus Cristos" indică persoana evenimentului mântuitor. Iar cunoaşterea lui Cristos nu este ceva ce ţine de opţiunea cuiva sau simpatia legată de un "personaj istoric" de importanţă majoră. Melanchton, un apropiat al lui Luther, afirma că a-l cunoaşte pe Cristos înseamnă, mai presus de toate, a cunoaşte binefacerile sale. Altfel spus, a avea în vedere mântuirea.

Iată de ce, în scrierile sfântului Paul, până şi formulele de credinţă, în diferitele lor enunţări, sunt întotdeauna puse alături de concepte din care să reiasă evenimentul mântuitor, aşa cum ar fi: crucea, pătimirile, învierea, trupul-sângele, Duhul, slava, eliberarea, reconcilierea, îndreptăţirea, credinţa etc. Iar raportarea este mereu la Cristos (persoana evenimentului mântuitor), chiar şi în locuţiunile ecleziologice, atât de tip individual (apostol, slujitor, diacon: întotdeauna "al lui Cristos"), cât şi comunitar (tipică este sintagma "trupul lui Cristos"; chemaţi, moştenitori, voi: "cei ai lui Cristos" - 1Cor 15,23). Până şi viaţa creştină este sau trebuie trăită "în Cristos".

Asta nu înseamnă că lipsesc sau sunt mai rare exprimările cu accent pe "Domnul". Dimpotrivă. Referirea este însă întotdeauna cristologică (cu trimitere la evenimentul mântuitor): "Nu l-ar fi răstignit pe Domnul gloriei" (1Cor 2,8); "Dumnezeu, care l-a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi" (1Cor 6,14); "le poruncesc, nu eu, ci Domnul" (1Cor 7,10); "potirul Domnului" (1Cor 10,21); "trupul şi sângele Domnului" (1Cor 11,27b); "vestiţi moartea Domnului" (1Cor 11,26). Este şi cazul simplei folosiri a sintagmei "în Domnul" (de mai bine de 30 de ori).

Iar ecourile din celelalte scrisori nu sunt mai prejos în această privinţă: "în el am dobândit mântuirea prin sângele său" (Ef 1,7); "voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Cristos" (Ef 2,13); "în trupul său a distrus ura" (Ef 2,14).

De-ar fi să ne limităm la aceste ultime imperative şi tot i-am datora atât de mult sfântului Paul. Mai rămâne doar să se şi vadă ceva în viaţa noastră. Ceva din spiritul şi învăţătura marelui apostol.

Pr. Cristian Chinez