Leon cel Mare

Primul papă căruia posteritatea i-a acordat titlul de "cel Mare" este sfântul Leon, care a stat la cârma Bisericii lui Cristos între anii 440 şi 461. Au fost 21 de ani plini de greutăţi atât din interior, cât şi din afară.

Despre papa Leon cel Mare nu avem prea multe amănunte, deoarece nu-i plăcea să vorbească despre el însuşi în scrisorile sale. Era conştient de înălţimea funcţiei sale şi a ştiut să întruchipeze în persoana şi activitatea sa demnitatea, puterea şi grija de părinte, specifice lui Petru, capul apostolilor. Atitudinile lui, întotdeauna solemne, adesea severe, nu au îndepărtat căldura umană şi entuziasmul, aşa cum ne putem da seama după cele 96 de Sermones - predici - şi peste 170 de scrisori ce au ajuns până la noi. Îndeosebi omiliile ni-l arată ca pe unul dintre cei mai mari papi ai Bisericii, preocupat cu părintească dragoste de binele sufletesc al fiilor săi, cărora le vorbeşte într-un limbaj foarte accesibil, traducându-şi gândurile în forme scurte şi practice pentru trăirea vieţii creştine.

Scrisorile, redactate într-un stil ales, ne arată bogăţia personalităţii sale. Spirit înţelegător şi cu vederi largi, el nu se opreşte la amănuntele neînsemnate ale problemelor, ci analizează şi expune esenţialul; aşa a procedat în formula dogmatică a învăţăturii de credinţă, dezbătută şi definitivată de Conciliul Ecumenic al IV-lea din Calcedon.

Când Attila, "biciul lui Dumnezeu", s-a îndreptat spre Roma, în fruntea armatelor sale, care nu cunoşteau nici mila faţă de oameni, nici respectul faţă de cele sfinte, cu prestigiul persoanei sale şi cu puterea cuvântului său, papa Leon îl convinge pe temutul conducător să cruţe Roma şi chiar să părăsească Italia.

În anul 455, vandalii ajung la porţile Romei, hotărâţi să nu lase în urma lor decât un morman de ruine peste cadavrele locuitorilor săi; papa Leon îmblânzeşte pe căpetenia lor, Genseric, şi obţine favorul de a fi cruţate toate lăcaşurile de închinare, cu toţi cei ce se vor adăposti în ele. Bisericile, mănăstirile, catacombele, cavourile cimitirelor au devenit pentru câtva timp locuinţa cetăţenilor îngroziţi; năvălitorii au prădat casele, multora le-au dat foc, dar cea mai mare parte a populaţiei a fost salvată.

Mai primejdioase şi mai dureroase pentru inima de păstor suprem a lui Leon au fost frământările din interiorul Bisericii. După condamnarea în Conciliul Ecumenic de la Efes (431) a episcopului de Constantinopol, Nestoriu, care învăţa că în Cristos există două persoane distincte şi două naturi distincte, călugărul Eutichie a început să afirme că Isus Cristos nu a avut decât firea dumnezeiască. Patriarhul Constantinopolului, Flavian, condamnă această rătăcire şi se adresează papei Leon, care, în epistola dogmatică Ad Flavianum, expune limpede şi pe larg învăţătura adevărată şi conformă sfintei evanghelii şi conciliilor anterioare. Afirmă solemn învăţătura că în Cristos coexistă două naturi unite într-o singură persoană. "Isus Cristos - spunea papa Leon în scrisoarea sa - pentru noi şi pentru a noastră mântuire, s-a născut din Fecioara Maria, Maica lui Dumnezeu, după firea omenească, ca un singur şi acelaşi Cristos, Fiu, Domn, unul-născut (din Dumnezeu), în două naturi unite fără confuzie, nici schimbare, fără împărţire, nici separare, distincţia naturilor nefiind deloc suprimată prin unirea lor, fiecare natură păstrând, dimpotrivă, particularitatea ei, ambele adunându-se într-o singură formă, o singură persoană şi o singură ipostază".

Când, în ziua de 10 noiembrie 461, a închis ochii pentru lumina soarelui material, contemporanii săi au înţeles că, prin el, Dumnezeu a dăruit Bisericii o piatră solidă la temelia credinţei, iar Imperiului de Apus, aflat în declin, un salvator providenţial; pentru aceste motive, l-au numit Leon I cel Mare.

Papa Benedict al XIV-lea, în anul 1754, l-a declarat doctor al Bisericii.