Pr. Mihai Rotaru

Născut la 13 februarie 1922, la Corhana, preotul franciscan Mihai Rotaru a urmat studiile seminariale superioare la Hălăuceşti şi Luizi-Călugăra, pe care le-a întrerupt din cauza Celui de-al Doilea Război Mondial. În iulie 1947 a intrat în ritul oriental, fiind sfinţit preot la Oradea, la 1 februarie 1948, de către episcopul martir Ioan Suciu. A activat pentru scurt timp la Oradea şi în Parohia Drăgeşti, iar după suprimarea Bisericii Greco-Catolice (1 decembrie 1948) pr. Rotaru a activat în calitate de confesor la Bucureşti, fiind în permanenţă supravegheat de Securitate.

La 17 noiembrie 1950, părintele Rotaru a fost răpit de agenţi ai Securităţii şi închis în arestul central din capitală, fiind anchetat în cadrul grupului Tătaru-Todea. Potrivit Raportului introductiv de trimitere în judecată, întocmit de ofiţerii Gheorghe Enoiu şi Vasile Grigore, părintele s-ar fi făcut vinovat de fapte "antidemocrative", după cum urmează: a îndeplinit rolul de "curier" între Nunţiatura Apostolică şi ep. Marcu Glaser, Mons. A. Boga, pr. Alexandru Todea, pr. Gheorghe Guţiu, pr. Ştefan Tătaru, pr. Clemente Gatti etc., l-a informat pe secretarul Nunţiaturii, Del Mestri, despre adunarea "democratică" a preoţilor de la Târgu Mureş, l-a chemat din Ardeal la Bucureşti pe viitorul episcop, Alexandru Todea, la solicitarea ep. I. Schubert, a oferit ajutor preoţilor greco-catolici precum şi sr. Ionela (Maria Cotoi) etc.

După o anchetă dură şi lungă, pr. Rotaru a fost judecat de Tribunalul Militar Bucureşti, fiind condamnat prin Sentinţa 104/15 februarie 1952 la muncă silnică pe viaţă. Prin Decizia 1818 din 30 mai 1952, Curtea Militară de Casare şi Justiţie (preşedinte col. Vasile Vlasu) a respins recursul înaintat de avocatul din oficiu, Arm.I. Theodoru. Sentinţa a rămas definitivă după respingerea în aprilie 1953 a cererii de revizuire a procesului. Motivele invocate de cei condamnaţi se bazau pe faptul că interogatoriile fuseseră efectuate prin bătăi şi presiuni, iar declaraţiile le fuseseră răstălmăcite şi denaturate.

A urmat pentru pr. Rotaru calvarul închisorilor comuniste, fiind închis la Jilava, Baia Sprie, Piteşti, Bacău, Dej şi Gherla. La 7 noiembrie 1954, aflat la minele de plumb de la Baia Sprie, pr. M. Rotaru a intrat în greva foamei, alături de alţi 670 de deţinuţi, pentru a boicota aniversarea Revoluţiei bolşevice din 1917. De asemenea, în timp ce se afla la Piteşti (1954-1961), a fost pedepsit disciplinar cu multe zile de izolare deoarece vorbise în franceză cu pr. Daniel Micloş Berinde, scrisese unele texte pe "plăci de săpun", a cântat cântece religioase, a dormit în timpul zilei etc. De asemenea, tot la Piteşti a intrat din nou în greva foamei, ca protest faţă de condiţiile inumane din carcera comunistă.

Cazul său şi al altor deţinuţi a fost cunoscut de Amnesty International, care a intervenit, fără succes, pentru eliberarea lor.

La 18 ianuarie 1963, comandantul Penitenciarului Gherla, Dumitru Alexandrescu, i-a adus la cunoştinţă părintelui Rotaru că pedeapsa i-a fost comutată la 25 de ani de închisoare. În sfârşit, a fost eliberat prin Decretul de graţiere nr. 411/1964, activând apoi ca paroh de Barticeşti, unde, conform biografilor săi, pr. I. Simon şi pr. I. Gabor, "a murit, ca urmare a tratamentului din detenţie". Moare la 26 august 1974, fiind înmormântat în cavoul preoţilor din cimitirul parohial Barticeşti.

Târziu, la 2 octombrie 2002, prin Decizia 4127, Curtea Supremă de Casare şi Justiţie - Secţia Penală - a admis recursul în anulare înaintat de procurorul general al României, prin care s-a anulat Sentinţa 104 din anul 1952. Potrivit motivaţiei Curţii Supreme de Casare şi Justiţie, datele transmise de pr. M. Rotaru aveau caracter nesecret, fiind de natură religioasă şi socială, activitatea sa fusese una de critică faţă de puterea comunistă, iar acţiunile sale de ajutorare a preoţilor greco-catolici şi a unor măicuţe (sr. Ionela) aveau caracter umanitar.

Dr. Dănuţ Doboş