E soţul meu!

Sunt şase ani de când, din cauza unei complicaţii, medicii au amputat un picior al soţului meu. Şi dacă mie ca soţie mi-a fost deosebit de greu, cu atât mai mult lui, căruia, pe lângă suferinţa fizică, i s-a adăugat şi suferinţa psihică.

Am avut posibilitatea să văd oameni fără un picior, pe unii fără amândouă, alţii fără o mână, dar ca o persoană din familia mea, soţul meu, să ajungă astfel, nu m-am gândit niciodată. Dar oare cine s-ar putea gândi la o astfel de nenorocire?

Şi pentru că nu era destul, în urma altei complicaţii, la puţin timp, i-a fost amputat şi al doilea picior. O adevărată tragedie pentru el, pentru mine ca soţie, dar şi pentru copii.

Era prea mult! În câţiva ani, din familia veselă şi plină de viaţă care eram, am devenit o familie retrasă şi chiar marginalizată, pentru că toţi cei care ne călcaseră pragul casei până atunci, din prudenţă, neştiind cum să reacţioneze, ne-au evitat.

Am înţeles astfel ce înseamnă să-l abandonezi pe om chiar atunci când îi este mai greu. Nu aveam nevoie de nimic material. Pot să spun că mica pensie pe care ne-a făcut-o statul e de ajuns să acopere cheltuielile inerente unei astfel de situaţii. Aveam însă nevoie de cineva care să continue să ne deschidă poarta, de prietenii de familie care, până atunci, deseori, găseau alinare în casa noastră.

Mai mult, s-au găsit suficienţi care să spună de ce nu divorţez, doar sunt atâţia bărbaţi integri, care pot să-mi facă viaţa fericită. Dar cum să-mi abandonez soţul acum când toţi l-au abandonat? N-ar fi fost nedrept? N-aş fi intrat şi eu în rândul prietenilor care l-au abandonat la greu?

E soţul meu! Cu picioare sau fără picioare, el continuă să fie soţul meu. Alături de el am păşit la altar când am încheiat sacramentul căsătoriei. Cu el m-am bucurat de fiecare dintre cei cinci copii pe care îi avem. Cu el am construit o casă şi, mai ales, alături de el am avut o viaţă fericită.

Reflectând la trecutul nostru, înţeleg acum că s-a purtat frumos cu mine. A fost ca un înger păzitor; mereu atent, mereu surprinzător, mereu bine dispus, totdeauna să mă vadă şi să mă facă fericită. Cum să-l abandonez?

Uneori mă retrag într-o cameră alăturată şi plâng. Mi-e greu să înţeleg de ce i s-a întâmplat chiar lui aşa ceva. Întorcându-mă însă la el, îmi repetă mereu: "Îngerul meu!". Şi chiar dacă mi se frânge inima auzindu-l, înţeleg că Dumnezeu m-a rânduit să-i fiu eu picioarele care îi lipsesc. Şi, deodată, totul pare mult mai uşor. Faţa i se înseninează, începe să glumească şi aceasta îmi dă curaj.

Nu, nu l-aş putea abandona. E soţul meu şi am jurat să trăiesc alături de el şi la bine şi la greu, până la moarte. Cine ştie dacă nu, Dumnezeu m-a rânduit pe mine să-i fiu soţie tocmai pentru a nu fi abandonat. Nu o spun ca o laudă, dar aşa cum este, îl iubesc. Îl iubesc pentru că şi el mă iubeşte, îşi iubeşte copiii, casa şi doreşte să se bucure în continuare de viaţă, de prieteni şi de Dumnezeu.

De fapt, din el îşi trage forţa. Faptul că, citind evangheliile, a găsit locul în care este scris că în împărăţia lui Dumnezeu au acces toţi oamenii, indiferent că au sau nu toate mădularele, aceasta îi dă speranţă. Chiar glumeşte spunând: "Mai puţin corp, mai puţine păcate!" Nu ştiu dacă e adevărat, dar ştiu un lucru, a rămas fără picioare, dar îl are pe Dumnezeu şi aceasta se vede.

Nu pot să spun că mi-e uşor. Mi-e greu, o recunosc, dar văzându-l mulţumit şi eu sunt mulţumită. Bucuria lui e şi bucuria mea. Seninătatea lui e siguranţa mea. (Emilia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba