Misionarism biblic şi apostolat paulin

Începând cu Moise şi continuând cu profeţii din Vechiul Testament, în ceea ce priveşte învestitura şi orânduirea cu un anumit rol, de fiecare dată este vorba de o trimitere din partea lui Dumnezeu, o trimitere către. De altfel acesta este şi sensul cuvântului "misiune" (din latină: missio, - onis = trimitere).

Astfel, Vocabularul de teologie biblică (Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolică de Bucureşti, 2001), la termenul "misiune" vorbeşte (la Vechiul Testament) de trimişii lui Dumnezeu, profeţii, cu referire la planul de mântuire, de strânsa legătură dintre misiunea şi vocaţia lui Israel, "slujitorul lui Iahve, trimis de el ca mesager" (Is 41,9), ca şi de aşa-numitele preludii la Noul Testament: Dumnezeu îşi trimite Cuvântul pentru ca acesta să-i împlinească voinţa pe pământ (Is 55,11), îşi trimite Înţelepciunea pentru ca ea să le stea alături oamenilor în munca lor (Înţ 9,10), îşi trimite Duhul pentru a reînnoi faţa pământului (Ps 104,30) şi pentru a face cunoscută oamenilor voinţa sa (Înţ 9,17); urmează şi o precizare: "Aceste expresii pregătesc Noul Testament, care le va relua pentru a explica misiunea Fiului lui Dumnezeu, care este Cuvântul lui şi Înţelepciunea lui, precum şi misiunea Duhului Sfânt în Biserică". Rândurile rezervate Noului Testament conţin, între cele două misiuni abia amintite (a Fiului şi a Duhului Sfânt), o referire clară la "trimişii Fiului": misiunea lui Isus se prelungeşte prin cea a trimişilor lui, cei doisprezece, care, tocmai de aceea, sunt numiţi apostoli, subliniind ceva mai departe că sfântul Paul va face apel întotdeauna la misiunea primită pe drumul către Damasc pentru a-şi justifica titlul de apostol (1Cor 15,8 ş.u., Gal 1,12).

Despre acesta din urmă, mai ales în anul dedicat lui, se vorbeşte despre călătoriile sale misionare (numerotate: prima, a doua...), pentru a fi scoasă mai bine în evidenţă amploarea activităţii sale. Dar ne putem oare limita la a-i aprecia misiunea?

Dacă privim în istoria creştinismului, observăm că "misionarismul" şi "apostolatul" au dobândit, odată cu trecerea anilor, noi rezonanţe. Astfel, cel dintâi este de obicei "rezervat" celor cu activitate ad extra (spre convertirea păgânilor), pe când cel de-al doilea priveşte mai mult activitatea ad intra (un accent aparte punându-se pe apostolatul laicilor). Şi totuşi, una este să-l auzi pe un episcop (din Italia) spunându-ţi (ţie ca preot), atunci când îţi încredinţează grija pastorală a unei parohii situate la nici 10 km distanţă de clădirea arhiepiscopiei, că te trimite ca într-o ţară de misiuni (dintre amândoi doar el cunoscând starea reală a lucrurilor) şi alta să admiri cum cineva repetă la nesfârşit rugăciunile cu nişte copii provenind din familii declarat creştine, dar care neglijează totul; una este să constaţi ce schimbare în bine a fost în stare să realizeze o doamnă în vârstă dintr-o comunitate, după ce a fost numită "asistent pastoral", tocmai pentru că a luat-o din persoană cunoscută în persoană cunoscută, în timp ce preoţii erau priviţi cu suspiciune, de la distanţă, şi alta să te simţi blocat de la bun început pentru că trebuie aplicat numaidecât dictonul (fie el şi biblic): "Nimeni nu poate fi profet în satul/oraşul său".

Astăzi misionarismul îndreptat spre noi popoare (neîncreştinate încă) are în vedere înculturarea evangheliei ("împământarea" ei în felul de viaţă şi mentalitatea de acolo). Cât despre ţările cu tradiţie creştină, se profilează din ce în ce mai mult necesitatea unei (re)evanghelizări a culturii. Asta doar dacă nu se rămâne la versurile (cu dezacord eminescian): "Ce vrei tu? Noi bună pace...".

Pr. Cristian Chinez