Neascultarea era să mă coste

Se vorbeşte astăzi din ce în ce mai mult despre faptul că tinerii şi copiii nu mai sunt ca altădată. Schimbările din societate au influenţat în mare măsură şi schimbarea generaţiilor actuale de copii şi tineri.

Computerul, internetul, jocurile de pe internet, posibilitatea altădată de neconceput a "navigării" prin lumea întreagă doar prin intermediul mouseului, telefonia mobilă etc. sunt câteva din mijloacele care determină aceste schimbări rapide. În acelaşi timp, legile care interzic violenţa fizică asupra copiilor, asupra elevilor, dar şi drepturile omului, toate acestea par să îngrădească libertatea părinţilor în a-şi stabili o strategie clară privind educaţia copiilor, fie ea bazată şi pe frică.

Eu însumi sunt un tânăr al zilelor noastre, născut după revoluţia din 1989, cu posibilităţi materiale destul de bune, dintr-o familie înstărită. Nu pot să spun că am fost îndemnat să-l caut pe Dumnezeu. Am fost botezat, am primit Întâia Împărtăşanie şi Mirul, dar le-am primit doar pentru că le-au primit şi colegii mei de şcoală şi prietenii mei de joacă.

Când eram mic, alături de un alt prieten de-al meu, mai mergeam la Liturghia copiilor. Îmi plăceau mult cântecele şi întrebările pe care le punea părintele la predică. Însă de când am început să mă iniţiez în tainele computerului, internetul şi jocurile pe calculator au devenit prioritare, iar părinţii mi-au permis orice. Curând, nu mai mergeam deloc la biserică, nici măcar la Liturghia de duminică, deşi crescusem şi aş fi putut să particip şi la multe alte activităţi pe care le fac tinerii în cadrul parohiei. Consideram că eram prea obosit. Scuza că am treabă a trecut cu bine de insistenţele palide ale mamei.

Când am împlinit 18 ani am luat permisul de conducere, o dorinţă pe care o aveam de multă vreme, vârsta nu-mi permitea însă şi această oportunitate. Abia acum, părinţii, după ce mi-au luat şi maşină, au început să insiste că trebuie să conduc cu atenţie, cu prudenţă, să nu merg cu viteză, să nu conduc beat sau obosit şi să am grijă mai ales la trecerile de pietoni. Dar am putut!?

Pot să spun că de mult îşi pierduseră controlul asupra mea. Mă obişnuisem deja să fac ce vreau, ce-mi place şi mai ales ce îmi producea plăcere, iar condusul maşinii era una dintre marile mele plăceri. Îmi plăceau fetele care întorceau capul privindu-mă cum conduc şi cum îmi scârţâiau roţile. Nici măcar computerul nu mă mai putea dezlipi de maşină. Începuse atât de mult să-mi placă încât nu mai ţineam cont de reguli, de capacitatea maşinii şi de pietonii peste care aş fi putut să dau din neatenţie.

Într-o zi însă, când mă întorceam de la şcoală, totul s-a terminat! Mă apropiam de o intersecţie cu viteză destul de mare. În maşină aveam trei colege cărora le promisesem de mult o plimbare cu maşina. Pentru moment am avut impresia că voi putea trece fără probleme, aşa că nu am frânat prea mult. Din stânga însă, pe drumul cu prioritate, fără să o observ, venea o altă maşină, ca şi mine, cu viteză. A reuşit să se oprească şi nu o să vă vină să credeţi, la 5 mm de oglinda mea. În acel moment mi-am revăzut parcă tot firul vieţii şi o seninătate de nedescris mi-a inundat sufletul. Mi-am dat seama că îngerul meu păzitor m-a ocrotit.

După ce mi-am revenit din şoc, primul cuvânt pe care mi-l amintesc a fost: "Mulţumesc, Doamne!" Şi de atunci, maşina mea împreună cu mine sunt în fiecare duminică la biserică şi la toate activităţile pe care le fac tinerii la nivel de parohie. Până şi părinţii mei sunt uimiţi, dar nu-şi explică schimbarea! Cred că Dumnezeu a voit să mă readucă cu picioarele pe pământ şi a reuşit! (Edi)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba