A fi misionar

Ne este frică de suferinţă, de lipsuri, de boală. O frică zilnică ce ne şterge zâmbetul de pe chip şi ne izolează într-o muncă ce ne rupe de semeni. Ne plângem de munca prea grea la patron, de salariile prea mici, de temele prea multe şi grele, de lipsurile prea mari, de scumpirile prea dese şi de atâtea altele. De fapt cine nu se plânge?

Citeam într-o carte că, în Africa, chiar şi cei mai mici copii nu plâng niciodată fără motiv. Ei nu ştiu să facă mofturi şi nu au pretenţii. Sunt bucuroşi dacă primesc o farfurie de mâncare şi dacă au apă cât să o bea cu un capac de sticlă. În secolul al XXI-lea aceşti copii poartă papuci făcuţi din cauciucuri de maşină şi din cutii de Cola, turtite şi legate de picioare, dar au cântecul şi dansul în sânge. Un casetofon cu baterii e culmea civilizaţiei, iar electricitatea e prezentă doar în câteva oraşe. Şcoala e un lux de care foarte puţini au parte în detrimentul fraţilor rămaşi acasă, la muncă, pentru plata studiilor lor.

Un misionar român povestea că, mergând în maşină, împreună cu un copil din Kenya, purta cu el un drapel kenyan. Copilul l-a întrebat pe preot dacă ştie ce reprezintă culorile steagului. Preotul a răspuns că nu ştie. Atunci copilul i-a explicat că verdele reprezintă verdeaţa, roşul reprezintă viaţa, iar negrul oamenii. Şi a adăugat copilul: tu nu eşti pe steag. Însă preotul era acolo, nu pe steag, dar steagul şi Kenya erau în inima lui.

A fi misionar nu este o aventură, nu este o evadare, nici o plecare de acasă, e cu mult mai mult decât atât. A fi misionar înseamnă a-ţi deschide inima, a trăi pentru aproapele, a împărţi cu el binele tău şi a te umple cu suferinţele lui, indiferent ce culoare are pielea acestuia. Cine nu este misionar acasă la el, nu poate fi misionar niciunde. Misionarismul este înscris în inima creştinului ca o pecete, e gravat la Botez, e o chemare şi o trimitere pe care Duhul Sfânt ne-o oferă ca şi confirmare la sfântul Mir. Măsura folosită prin care dăruieşti este măsura care te îmbogăţeşte pe tine, într-o cunoaştere de sine şi un mod de a dialoga cu Dumnezeu prin inima aproapelui. Atunci când te apropii de cel ce suferă ca de un loc sacru, intri în dialog cu Dumnezeu.

Ani şi ani, noi, românii, am primit ajutoare de la ţările "mai bogate", iar Occidentul şi-a deschis braţele să ne primească suferinţa şi să ne ungă sufletele rănite. Acum este rândul nostru să ne deschidem inimile şi să ne plecăm privirea spre ţări mai sărace ca noi. Nu trebuie să fii bogat ca să oferi, dar trebuie să ai inimă, iar ea să palpite de iubire creştină.

Asemenea sfintei Tereza a Pruncului Isus, putem fi misionari acasă prin: intenţia misionară în rugăciunea zilnică, susţinerea misionarilor ad gentes, prin rugăciune şi sprijin financiar.

Doresc să mă fac vocea celor peste 2.500 de copii din Kenya şi Coasta de Fildeş, ca să mulţumesc tuturor celor care, sensibili la şoapta harului, s-au decis să susţină material, pe o perioadă de un an sau atât cât pot, grupuri de copii din aceste ţări. Banii sunt un mijloc necesar, dar harul este cel care lucrează. Ca urmare, mulţumim tuturor şi invităm pe cât mai mulţi creştini să susţină cu rugăciuni şi după posibilităţi pe misionarii care iubesc pe Dumnezeu, oamenii şi ţările de misiuni.

Mariana Sofronie