Adevăratele minuni

Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi exclama întruna:

- Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!

- Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de tare?

- Cum la ce? La această floare minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite, priveşte norii, cât sunt de frumoşi!

- Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut toate acestea până acum?

- Nu!, a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere. Însă un medic celebru m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, văzând că m-am vindecat, m-a lăsat să plec. De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru faptul că m-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur de ele.

În sufletul său, omul necredincios până atunci a înţeles că nu lumea era de vină, ci el. Toate erau pline de frumuseţe, erau minuni, dar el nu ştia să le vadă.

Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice creştin se întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste, simte cum se apropie de Dumnezeu.