În loc de "mulţumesc"!

Acum când am ajuns la capătul formării mele ca preot, nu pot să nu-mi exprim faţă de voi bucuria şi recunoştinţa că mi-aţi fost alături.

Dragă mamă, dragă tată, dragii mei fraţi şi surori,

Zilele acestea urmează să fiu hirotonit preot. Ştiu cum va fi deoarece am participat la atâtea hirotoniri de preoţi. În schimb, nu ştiu ce va fi cu mine după hirotonirea mea.

Voi ştiţi că mereu am fost plin de entuziasm, că nu mi-a fost frică de examenul de admitere, de examenele din sesiune şi de multele încercări prin care am trecut în toată această perioadă. Acum însă vreau să vă mărturisesc că mă încearcă o emoţie puternică, o frică a cărei origine nu pot s-o înţeleg.

Mi-aş dori din nou să fiu copilul de dinainte de a fi ministrant sau măcar să am entuziasmul de dinainte de admiterea în seminar. Nu, acum nu mai am nimic din toate acestea.

Aproape peste noapte, o seriozitate de neînţeles s-a aşezat peste mine. Aş vrea să fiu copil, dar mi-e ruşine să mă port ca un copil. Aş vrea să fiu ministrantul zglobiu căruia îi atrăgeaţi de atâtea ori atenţia să fie cuminte la altar, dar seriozitatea hainelor clericale pe care le port deja mă determină să am un alt comportament. Aş vrea să fiu iarăşi cu voi, să mă joc, să mă cert şi să mă împac cu fraţii şi surorile mele, să fiu iarăşi copilul răsfăţat de mângâierile mamei şi să beneficiez de bănuţii atât de râvniţi ai tatălui, dar ceva în sufletul meu îmi spune că în mod oficial nu vă mai aparţin.

Sunt eu şi totuşi nu sunt. Dacă m-aţi vedea, m-aţi cunoaşte, pentru că nu m-am schimbat semnificativ, dar dacă aţi fi în sufletul meu, nu m-aţi mai cunoaşte, pentru că nici eu nu mă mai recunosc.

Dumnezeu m-a luat dintre voi, "m-a prelucrat" la şcoala sa cu harul său şi acum urmează să mă trimită. Voi fi preot! Ce dar extraordinar! Cât de nevrednic mă simt pentru un dar atât de mare!

Îl voi ţine în mâinile mele pe cel care mi-a creat mâinile, îl voi purta în procesiuni, la bolnavi, în spitale, în închisoare şi în sufletul oamenilor pe cel care a creat picioarele mele. Voi vorbi cu gura mea despre cel care mi-a oferit darul vorbirii. Prin sacramentul Spovezii îl voi naşte în sufletul oamenilor pe cel care m-a născut. Ce dar minunat e preoţia!

Vă sunt astăzi recunoscător, mai ales vouă, părinţilor, pentru că, născându-mă, i-aţi dat lui Dumnezeu posibilitatea de a-mi oferi acest mare dar.

V-am simţit mereu aproape! Ştiu că v-aţi dorit ca măcar unul dintre copiii voştri să fie consacrat lui Dumnezeu. Nu mă voi considera niciodată o victimă, pentru că Dumnezeu m-a ales pe mine. Din contra, mă voi considera persoana cea mai iubită. În acelaşi timp, nu-i voi desconsidera niciodată pe fraţii mei pentru că nu au ajuns ei la o aşa demnitate. Nu mă voi considera cu nimic superior vouă care nu aţi trecut prin exigenţele formării din seminar, care nu aţi avut posibilitatea de a şti atât de multe despre Dumnezeu, aşa cum am avut eu posibilitatea să aflu. Şi, mai ales, vă voi respecta totdeauna ca pe părinţii, fraţii şi surorile mele şi nu mă voi lăsa "îmbătat" de respectul pe care îl oferă lumea preotului în general.

Voi aţi fost pentru mine primii profesori de la seminar, primii colegi şi primii credincioşi pe care Dumnezeu mi i-a încredinţat spre păstorire. Voi aţi fost prima mea parohie, în care, Dumnezeu, prin glasul episcopului, m-a trimis s-o păstoresc. M-am rugat pentru voi şi ştiu că şi voi v-aţi rugat pentru mine.

De mâine, chiar dacă în acte rămân fiul şi fratele vostru, în realitate voi fi şi părintele vostru.

De mâine voi fi preot! Ce măreţ! La ce demnitate m-a invitat Dumnezeu să particip! Dă-mi, Doamne, curaj!

Dragi părinţi, fraţi şi surori, în general, ce mare demnitate este preoţia! Ce demnitate este să-ţi consacri viaţa lui Dumnezeu! Rugaţi-vă şi doriţi-vă ca măcar unul din copiii dv. să se consacre lui Dumnezeu. Rugaţi-vă şi pentru mine să-mi treacă emoţiile consacrării şi să fiu un preot bun şi sfânt. (Fabian)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba