Biblia: între săvârşire şi desăvârşire

Una dintre cele mai impresionante "ziceri" ale lui Isus sună astfel: "Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui" (In 4,34). Dincolo de refuzarea mâncării, despre care este vorba în context şi care trece numaidecât pe locul doi, de o importanţă covârşitoare este aici orientarea spre ceva de referinţă primordială, exprimat în două forme: "a face voinţa (Tatălui)" şi "a împlini lucrarea lui". Pentru a reda în româneşte astfel de exprimări, uneori este propus verbul "a săvârşi", cu trimitere directă la lucrările lui Dumnezeu. Dar oare contează în ce termeni este transmisă o idee? Sigur că da, mai ales atunci când conţinutul depăşeşte cu mult posibilităţile noastre de comunicare. Căci comunicarea, în ciuda recentelor facilităţi tehnologice din acest domeniu (apreciate la nivel de explozie), poartă cu sine, mai mult ca oricând, riscul de a pierde din atenţie exact esenţialul.

Unul dintre cele mai sigure mijloace de comunicare este, fără îndoială, scrierea, iar rolul ei fundamental este redat chiar şi de termenul "scriptură" aplicat Bibliei şi nu oricum, ci cu atributul "sfântă". Căci dacă fixarea în scris este oricum de apreciat, mai ales în comparaţie cu vorbitul (verba volant, scripta manent = vorbele zboară, cele scrise rămân), cu atât mai mult nu poate fi ignorată forma de redare a conţinutului. Iar în cazul concret adus în discuţie, verbul "a săvârşi" cu siguranţă că exprimă ceva mai mult decât simplul "a face". Dacă în cazul acestuia din urmă este de acceptat sau poate chiar de subînţeles o anumită doză de inconştienţă ori lipsă de voinţă, solemnitatea şi gravitatea pe care le îmbracă cel dintâi este de necontestat. Nu întâmplător, în cadrul ritului hirotonirii, viitorul preot este invitat să "săvârşească" ceea ce urmează să constituie "ocupaţia" sa integrală. Prin aceasta este exclusă din start banalitatea, ca să nu mai spunem de băşcălie sau de alte forme de joasă speţă pe care le poate împrumuta, din limbajul decăzut, până şi proclamarea cuvântului divin. Căci pretenţia unora de a li se vorbi "pe înţelesul lor" nu poate scuza deraierile altora.

Prin extindere, dacă şi în familiile creştine s-ar avea cât de cât în vedere faptul că există o chemare fundamentală în sensul de "a săvârşi", iar această chemare nu vine de oriunde, dacă s-ar conştientiza ideea că este vorba de ceva mai mult decât o simplă colaborare cu Dumnezeu, dacă s-ar acorda atâta atenţie identităţii de soţi, dar şi identificării cu proiectul divin aflat în desfăşurare încât instinctele ar fi plasate la locul lor de totală subordonare, poate că altfel ar sta lucrurile în ceea ce este pus de mult sub semnul întrebării: misiunea sau rostul pe acest pământ. Mare lucru este, cu siguranţă, să ştii că ai de "săvârşit" lucrările Domnului aici şi acum. Cât despre demnitatea persoanei umane care decurge de aici, aceasta nici nu mai are cum să fie pusă în discuţie. Iar în această perspectivă, vina celui care calcă în picioare valorile orânduite de Dumnezeu cu un anumit scop este numaidecât evidentă. Căci numai "săvârşind" ceea ce a orânduit Dumnezeu se poate creşte cu adevărat în sens uman şi creştin. Iar "spusele" lui Isus, fixate în scris de evanghelişti, nu au cum să mai sune straniu în cine-ştie-ce pustiu de viaţă bântuită de iluzii.

"Fiţi, aşadar, desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc" (Mt 5,48). Aceste cuvinte ale lui Isus ţin parcă mai mult de identificare. Dar identificarea nu este o etichetă ce ţi se pune în frunte din start. Este rezultatul unei "de-săvârşiri" continue.

Pr. Cristian Chinez