Apostolul neamurilor (V)

Aflat în închisoare, la Roma, conştient de chemarea sa de apostol printre neiudei, sfântul Paul scrie comunităţii creştine din Efes, evanghelizată de el, în mijlocul căreia a şi locuit timp de trei ani, amintindu-le că nu mai sunt străini, nici oaspeţi, ci "concetăţeni ai sfinţilor şi oameni de casă ai lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra unghiulară fiind Cristos Isus".

În finalul capitolului al treilea al scrisorii, apostolul se roagă insistent pentru ei, să nu uite niciodată marele har al credinţei şi al demnităţii creştine: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, de la care îşi trage numele orice familie în cer şi pe pământ, să vă dea puterea, după bogăţia gloriei sale, de a fi întăriţi prin Duhul lui în omul lăuntric, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă. Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în iubire, să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea, înălţimea şi profunzimea şi să cunoaşteţi iubirea fără margini a lui Cristos ca să fiţi plini în toate de plinătatea lui Dumnezeu".

Creştinul adevărat este un om lăuntric, înrădăcinat în iubire, plin de Dumnezeu: gândurile, cuvintele, simţămintele şi comportamentul lui sunt mereu raportate la Dumnezeu, urmărind pas cu pas sfinţirea numelui său, iar ca soldat al împărăţiei cereşti este oricând gata de a-i împlini poruncile sfinte.

Doxologia (preamărirea divină), folosită drept încheiere, este pe măsura geniului paulin: "Iar celui care poate să facă toate mai presus decât putem noi să cerem sau să gândim, prin puterea cu care lucrează în noi, lui să-i fie glorie în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile din vecii vecilor. Amin".

Dea Domnul ca, în anul 2008, viaţa noastră creştină să fie în acest spirit apostolic.

P.A.D.