Scrisoare pastorală

L-au recunoscut la frângerea pâinii (Lc 24,35)

Preacucernici părinţi, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,

I. Paştele, sărbătoarea sărbătorilor

Învierea Domnului reprezintă misterul central şi fundamental al credinţei creştine, prin care Mântuitorul lumii, supunând moartea şi înviind din morţi, demonstrează dumnezeirea, realizează misiunea încredinţată de Tatăl şi lasă omenirii testamentul speranţei şi al bucuriei veşnice. În înţelepciunea şi iubirea sa nemărginită, el lasă această operă dumnezeiască să fie celebrată şi retrăită până la sfârşitul lumii în taina euharistică, numită pignus futurae gloriae - "zălogul gloriei eterne".

Cu câteva zile înainte de patima şi moartea sa, divinul Învăţător a celebrat împreună cu apostolii Cina de taină, în timpul căreia se oferă pe sine sub chipul pâinii şi al vinului ca victimă de împăcare, ca mielul nepătat de jertfă prefigurat încă de la ieşirea din robia egipteană, pentru viaţa şi mântuirea întregii omeniri. În această împrejurare sfântă înfiinţează acel sacrament care va deveni memorialul morţii şi învierii sale, taina euharistică - ce va trebui să fie celebrată de către apostoli şi ucenici până la sfârşitul lumii, cărora le lasă în testament: "Faceţi aceasta în amintirea mea".

Fideli acestui mandat şi fericiţi pentru acest gest de iubire din partea Maestrului lor, ei au continuat să se întrunească, să se roage, să frângă pâinea şi să împartă potirul binecuvântat, simţindu-l mereu prezent în mijlocul lor pe cel care le-a promis că vrea să rămână cu ei până la sfârşitul veacurilor (cf. Mt 28,20).

Misterul trăit şi realizat atunci, graţie hotărârii dumnezeieşti luate de Cristos înaintea patimii şi morţii sale, continuă să fie celebrat şi astăzi.

Măreaţa sărbătoare a Învierii Domnului ne oferă şi nouă prilejul să ne strângem în Bisericile noastre, să ne rugăm şi să cântăm, iar la celebrarea "frângerii pâinii", la celebrarea sfintei Liturghii, să-l întâlnim şi să ne împărtăşim de bucuria cuvintelor sale şi de prezenţa sa când ne spune: "Pace vouă! Eu sunt! Nu vă temeţi! Primiţi Duhul meu cel Sfânt!", şi când ni se oferă sub chipul pâinii şi al vinului - "memorialul morţii şi învierii sale".

N-ar fi fost posibil să retrăim astăzi acest mister al mântuirii, această operă dumnezeiască, dacă nu ne-ar fi lăsat taina euharistică, taina prezenţei sale în lume.

La acest adevăr ne invită Sfântul Părinte să luăm aminte în acest an special, Anul Euharistiei, prin scrisoarea sa apostolică Mane nobiscum, Domine - "Rămâi cu noi, Doamne" - din 7 octombrie 2004.

Făcând referinţă la experienţa trăită de cei doi ucenici în localitatea Emaus, Sfântul Părinte ne invită să ne deschidem în faţa celui care se apropie de noi, ne explică Scripturile şi ne umple inima de fierbinţeala şi lumina profundă a cuvintelor sale, ca apoi să ni se descopere, cum a făcut-o cu cei doi la "frângerea pâinii", adică la celebrarea sfintei Liturghii. La rugămintea lor de a rămâne cu ei în acea seară, el le oferă şi mai mult, le oferă chipul său ascuns sub speciile pâinii şi vinului, prin care vrea să rămână mereu cu ei. Este adevărul şi sacramentul care perpetuează misterul morţii şi învierii sale, prin care continuă dorinţa de a fi mereu cu ucenicii săi, cu fiii oamenilor.

Această dorinţă a fost pecetluită cu victoria sa glorioasă, prin care a învins păcatul şi moartea şi prin care rămâne pururi viu şi gata oricând să răspundă la cererea ucenicilor: "Rămâi cu noi, Doamne!"

II. Centrul celebrării pascale este Euharistia

Frângerea pâinii, cum era numită la început Euharistia, este dintotdeauna în centrul vieţii Bisericii. "Prin intermediul ei, Cristos face prezent, în scurgerea timpului, misterul morţii şi învierii sale", ne spune Sfântul Părinte în scrisoarea sa apostolică (MND 3).

Celebrarea Învierii Domnului înseamnă retrăirea întregului plan de iubire al Tatălui, care s-a realizat prin opera lui Cristos, Fiul său, şi prin lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt.

Atunci când are loc jertfa sfintei Liturghii, se realizează intrarea în legătură directă cu toate misterele mântuirii. Aici este "marele mister al credinţei", cum o exprimăm după momentul consacrării euharistice şi se actualizează toată lucrarea mântuirii lumii. Când se celebrează taina euharistică, ne facem părtaşi de misterul prezenţei sale mântuitoare, iar prin pâinea pe care o primim şi prin vinul pe care îl bem ne împărtăşim cu însăşi persoana sa, pâinea vie coborâtă din cer, şi obţinem garanţia vieţii veşnice, pe care el ne-a adus-o şi ne-a dobândit-o prin jertfa, moartea şi învierea sa glorioasă.

Evenimentul morţii şi învierii lui Cristos ar fi rămas doar un fapt trecut şi înscris în analele istoriei, dacă nu ar fi fost introdus în marele mister al memorialului euharistic ce ne uneşte cu tot trecutul de iubire din partea lui Dumnezeu, cu toată viaţa şi opera lui Cristos şi cu toată lucrarea pe care în timp o desăvârşeşte Duhul Sfânt.

Ştim, aşadar, şi mărturisim că atunci când se celebrează Euharistia, se celebrează şi se actualizează tot misterul şi nucleul operei de mântuire - viaţa, patima, moartea şi învierea sa glorioasă şi speranţa învierii noastre.

Ştim, de asemenea, că jertfa sfintei Liturghii ne uneşte direct cu sacrificiul lui Isus, ne oferă loc la ospăţul său şi ne uneşte cu cel pe care îl recunoaştem, mântuitorul, prietenul şi fratele nostru, şi, de asemenea, ne oferă şansa întâlnirii cu toţi fraţii noştri răspândiţi în întreaga lume. Iar, în final, ştim şi mărturisim că cel pe care îl primim în taina euharistică ne asigură şi ne oferă pignus aeternae gloriae, adică zălogul, garanţia fericirii veşnice.

"Nu este nici o îndoială, spune Sfântul Părinte, că dimensiunea cea mai evidentă a Euharistiei este cea a ospăţului. Euharistia s-a născut în seara de Joia Sfântă, în contextul cinei pascale. Prin urmare, ea poartă înscrisă în structura ei sensul întâlnirii de ospăţ fratern: "Luaţi şi mâncaţi; beţi din acesta toţi" (Mt 26,26). Acest ospăţ euharistic are însă şi un sens profund şi primar, de jertfă. În el, Cristos ne prezintă din nou sacrificiul realizat o dată pentru totdeauna pe Golgota. Deşi prezent în el, înviat, el poartă semnele patimii sale, pentru care orice Liturghie este «memorial», aşa cum ne aminteşte liturgia prin aclamaţia de după consacrare: «Moartea ta o vestim, Doamne, şi învierea ta o mărturisim, până când vei veni»" (MND, 15).

La celebrarea sfintei Liturghii din duminica Învierii, ca şi din fiecare zi de duminică, ne întâlnim cu Domnul, care se jertfeşte, care ne mântuieşte, iar prin învierea lui din morţi ne umple inima de speranţa că şi noi vom învia.

Este firesc, aşadar, să ne bucurăm şi să trăim cu entuziasm întâlnirea noastră cu Cristos înviat, aşa cum s-au bucurat apostolii văzându-l pe Domnul intrat în Cenacol în seara zilei Învierii şi salutându-i: "Pace vouă" şi, de asemenea, să ne adresăm şi noi împreună cu cei doi ucenici din Emaus enigmaticului călător, care li s-a arătat la frângerea pâinii: "Rămâi cu noi, Doamne!"

Sfinţiile voastre, dragi fraţi şi surori, iubiţi credincioşi,

III. A trăi bucuria unirii cu el şi cu fraţii

Dacă învierea lui Cristos este momentul central al anului liturgic, dacă nu există înviere fără frângerea pâinii şi vărsarea sângelui, adevăr fără Mielul de jertfă şi sacrificiul de pe cruce, dacă nimic nu are valoare fără învierea din morţi şi fără memorialul morţii şi învierii sale - jertfa sfintei Liturghii -, atunci e firească întrebarea ce se impune: Care trebuie să fie atitudinea unui creştin în această atmosferă de sărbătoare şi ce trebuie să facă un ucenic al Domnului?

Este normal ca acest moment sacru să nu rămână doar o simplă amintire sau comemorare, ci bucuria lui trebuie retrăită fără încetare, iar razele speranţei sale trebuie să lumineze timpul omului, timpul istoriei. Aducându-şi aminte de ziua Învierii lui Cristos, nu numai o singură dată pe an, ci în toate duminicile, Biserica înţelege să arate fiecărei generaţii cine este axa purtătoare a istoriei (Dies Domini, 2): el, Cristos, care este viu şi nu mai moare şi care este viaţa lumii.

Pentru cei care cred că învierea Domnului este centrul istoriei mântuirii şi fundamentul pe care se reazemă întreaga operă de mântuire şi tot destinul omului, ei trebuie să trăiască şi să exprime această credinţă cu tot sufletul şi cu întreaga viaţă, anunţând că el, cel viu, trăieşte şi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui, proclamând astfel cu tărie că dacă am murit împreună cu Cristos, vom şi trăi împreună cu el (cf. Rom 6,9).

A-l întâlni pe Cel Înviat şi a rămâne în comuniune cu el are drept consecinţă realizarea acelei comuniuni ecleziale cu ceilalţi fraţi; se pun bazele acelei realizări miraculoase a unui singur trup, printr-o singură pâine (cf. 1Cor 10,17); se desăvârşeşte o singură inimă şi un singur suflet, aşa cum s-a întâmplat cu primii creştini despre care ne vorbeşte cartea Faptele Apostolilor (cf. 4,32).

Cine se împărtăşeşte în ziua Învierii cu Isus cel ce rămâne în taina altarului, cine participă la frângerea pâinii, simte acea bucurie de care cei doi ucenici s-au umplut şi care i-a determinat să iasă îndată şi să vestească şi fraţilor lor experienţa trăită.

Ce poate fi mai plăcut şi mai sfânt pentru un creştin în acest An al Euharistiei şi în atmosfera de după Sinod, prin care a trecut Biserica noastră locală, care şi-a îndreptat cu multă însufleţire privirile spre Cristos prezent în mijlocul poporului nostru, decât să te laşi cuprins de lumină, să trăieşti speranţa prezenţei Celui Înviat şi să împărtăşeşti şi altora marea bucurie a întâlnirii şi a comuniunii cu el.

Preacucernici părinţi, dragi persoane consacrate, iubiţi credincioşi,

Însufleţiţi de bucuria învierii, simţind-o alături pe preacurata Fecioară Maria, martora morţii şi a învierii lui Isus, având exemplul experienţei apostolilor şi a ucenicilor, care l-au întâlnit pe Cristos înviat din morţi, vă adresez tuturor, împreună cu episcopul nostru auxiliar Aurel, cu toţi colaboratorii noştri din Episcopie şi de la Seminar, un călduros salut de Paşte fericit şi Sărbători binecuvântate.

Cristos a înviat!

Petru Gherghel, episcop de Iaşi