Altfel mă apreciază lumea!

Îmi vin mereu în minte cuvintele apostolului Paul care spuneau că, deşi ar vrea să facă binele, face tocmai răul pe care nu-l vrea. Şi mă întreb, de ce facem noi atâta rău, când suntem creaţi de un Dumnezeu bun? Răspunsul îl ştiu, dar eu şi lumea întreagă nu-l vrem. De multe ori mă minunez şi-l invidiez, da, îl invidiez pe Dumnezeu pentru pedagogia cu care acţionează în lume. Ştia că suntem greşitori şi de aceea ne-a pregătit minunatul sacrament al Spovezii. Este extraordinar să fii iertat, şi mai ales, de cine!

Obişnuiam să mă enervez la fiecare pas. Acasă, în familie, la serviciu şi chiar pe stradă, mă enervam chiar şi pentru cele mai banale motive. Îmi plăcea ca toţi cei din jur să mă ştie un om irascibil şi astfel să mă respecte. Ca meserie, nu aveam una chiar atât de importantă, eram lăcătuş mecanic şi poate meseria ca atare, alimentată şi de o oarecare părere greşită despre mine, mă determina să-mi exteriorizez nervii înjurând. Şi înjuram mult, fără să ţin cont de ceea ce spuneam şi mai ales de cei care erau în jurul meu. Nu conta că era soţia, unul dintre copii, un coleg de muncă sau chiar o persoană pe care nu o cunoşteam. Odată, îmi amintesc că tocmai greşisem o piesă dintr-un ansamblu pe care trebuia să-l pregătim într-un timp scurt. Bineînţeles, nu eu eram de vină, cel puţin aşa aveam atunci impresia şi m-am apucat de înjurat. Colegii, cei care mă ajutau la respectivul ansamblu, după ce m-au atenţionat de vreo câteva ori, au plecat lăsându-mă singur. Eram eu, nervii şi înjurăturile mele. Mare comoară! "Duceţi-vă toţi!" le-am zis şi am continuat să-mi etalez urâtul vocabular fără să mă mai ia nimeni în seamă.

Altădată, în familie fiind, unul dintre copii mi-a cerut să-l ajut la o problemă la matematică. Din partea lui era un gest normal. Era firesc să apeleze la tatăl sau la mama acolo unde nu era sigur. Eu însă am considerat că mă sfidează cerând ajutorul la o problemă care pentru mine era foarte simplă. Am avut grijă să-l "apreciez" cu o ploaie de înjurături pentru nepriceperea sa şi să-i atrag atenţia ca altădată să fie mai atent atunci când i se explică în clasă câte ceva. Desigur, mai făcusem o victimă! Şi câte au fost înainte... Oare de ce înjuram atât de mult? Era o problemă pe care nu mi-o pusesem încă, dar care în curând avea să devină problema principală a vieţii mele. Cei din jur au început să mă marginalizeze. Peste tot auzeam şoptindu-se despre mine: "Taci, că înjură" sau "Lasă, mai bine să mergem, e tare nervos". Dar cea mai dură vorbă pe care am auzit-o şi care cred că a fost şi începutul sfârşitului înjurăturilor mele a fost următoarea: "Înjură, nu că i-ar fi făcut ceva Dumnezeu, Biserica sau alţii, ci îi lipseşte educaţia. Numai un om fără educaţie poate folosi astfel de cuvinte fără rost". Şi este foarte adevărat, îmi lipsea educaţia. Nu-mi pusesem niciodată problema randamentului înjurăturilor mele. Credeam că, exprimându-mă astfel, rezolv totul, dar spre surprinderea mea, mereu rămâneam dezamăgit. Cum să fie apreciat de lume un om care înjură, care se enervează din cel mai banal motiv şi care nu răspândeşte în jurul său decât frică? Şi dacă cei din jur se manifestau părăsindu-mă, mă întreb acum, după atâta timp, cum s-o fi manifestat Dumnezeu, cel pe care îl aminteam cel mai des în înjurăturile mele? Acum, chiar dacă mi-a fost enorm de greu, m-am oprit şi sper să nu mai înjur niciodată. Desigur, uneori mă mai supăr, dar îmi trece. Şi apoi, ce vină au cei din jurul meu că trebuiau să suporte nervii mei şi să-mi asculte înjurăturile? Când mă gândesc cu ce ochi eram privit de lume, cum încet, încet rămăsesem fără prieteni şi chiar celor din familie a început să le fie din ce în ce mai mult frică de mine! Cât de uşor deschidem gura înainte de a controla ceea ce urmează să spunem... Mi-a trebuit multă voinţă ca să scap de acest "drog". Iar dacă mi-ar cere cineva o reţetă pentru a scăpa de o astfel de "boală", i-aş răspunde simplu: "educaţia". Da, educaţia a fost cea care mi-a deschis ochii. Mi-am clarificat o dată pentru totdeauna cine este Dumnezeu pentru mine, cât de măreţ este şi cât se înjoseşte cel care îi pronunţă numele în zadar, apoi am încercat să-l înţeleg mai mult pe cel de lângă mine, că şi el este o persoană ca şi mine, cu defecte şi calităţi şi, odată însuşite toate acestea, am pus capăt puhoiului de înjurături, insuportabil pentru atâţia. Acum, altfel mă apreciază lumea! Cât despre Dumnezeu, cred că nu sunt în măsură să fac vreo afirmaţie. M-a ajutat şi mă ajută. (Mihai)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba