|
Duminică, 11 august 2024
Sfânta Clara fecioară (comemorare) În anul 1225, anul precedent al morții, Francisc de Assisi, bolnav și aproape orb, bătuse la poarta conventului "Sfântul Damian", unde de atâta timp sora Clara aștepta mângâierea unei vizite din partea sa, și a cerut să fie găzduit. Pentru a respecta clauzura a voit să fie așezat pe pământul gol într-un cort de paie în grădină. Aici bardul lui Dumnezeu și-a exprimat recunoscătoarea sa rugăciune față de Domnul prin Cântecul fratelui soare, cel mai frumos imn dedicat bucuriei. Prin acest gest se pare că Francisc a voit să privilegieze cea mai fidelă și entuziastă interpretă a idealului său ascetic, pentru care Chiara sau Clara, împiedicată de rude contrare alegerii sale, a trebuit să fugă de acasă la 19 ani. Tânăra foarte frumoasă, născută în anul 1193 la Assisi, dintr-o familie bogată, s-a prezentat cu un curaj deosebit, în noaptea de 18 martie 1212, în întunecata bisericuță "Santa Maria degli Angeli", la poalele muntelui pe care se înalță Assisi, unde o așteptau Francisc și frații săi. Sfântul i-a tăiat părul lung și i-a pus pe spate haina aspră de lână brută, făcând-o să pronunțe voturile de ascultare, castitate și sărăcie. Apoi Clara a fost însoțită în mănăstirea benedictină din apropiere, din care mai târziu Francisc a luat-o pentru a o duce în foarte săracul convent "San Damiano", destinat călugărițelor din al doilea ordin franciscan, care de la numele de Clara se vor numi în continuare clarise. Părăsind bogata locuință, și mama împreună cu sora Clarei, Ortolana și Beatrice, vor intra apoi în austerul convent. Răspunsul tinerei Clara la idealul franciscan al sărăciei a fost total. Pentru a fi în pas cu maestrul a cerut și a obținut privilegium paupertatis care o priva și de posibilitatea de a avea ceva pentru sine. La moartea lui Francisc, în anul 1226, a obținut aprobarea ca trupul său să fie introdus în clauzură pentru ca surorile să poată contempla chipul său. Dar Clara a avut privilegiul deosebit de a vedea proiectate pe pereții micii și simplei celule imaginile vii ale sfântului și riturile solemnelor celebrări care se făceau la "Santa Maria degli Angeli". Datorită acestor viziuni minunate Clara a avut titlul de ocrotitoare a televiziunii, dorindu-se, așa cum spune și numele, claritate expresivă. Clara a mai trăit 27 de ani după moartea seraficului fondator. Trimisul papei Inocențiu al IV-lea i-a adus Clarei mult așteptata bulă de aprobare a privilegiului sărăciei în dimineața de 11 august 1253, doar cu câteva momente înainte ca sfânta să se despartă pentru totdeauna de viața pământească. După doi ani, a avut loc canonizarea. (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa și Luigi Giovannini * * * John Henry Newman Teolog și filozof, pastor al Bisericii Anglicane, convertit ulterior la catolicism, J.H. Newman (1801-1890) reprezintă în Anglia una dintre marile figuri ale crizei religioase care a avut loc în epoca victoriană. Născut la Londra, la 21 februarie 1801, a urmat studii umaniste la Oxford. În anul 1827, a publicat un Eseu asupra miracolelor, ce examinează credibilitatea pe care o putem acorda fenomenelor supranaturale evocate în Vechiul și Noul Testament. Newman s-a aflat la originea curentului de reformă spirituală, numit și "Mișcarea de la Oxford". Această mișcare a dezvoltat teoria "celor trei ramuri" ale Bisericii lui Cristos: greacă, anglicană și romană. Ideile principale din care s-a inspirat la vremea aceea Newman, mare cititor al părinților Bisericii, au fost expuse în lucrarea Arienii din secolul al IV-lea (1834). În Eseul asupra dezvoltării doctrinei creștine (1845), el a pus în lumină cele șapte criterii de autenticitate ale dezvoltării în istorie a religiei lui Cristos. La 9 octombrie 1845, J.H. Newman a părăsit Biserica Anglicană și s-a convertit la Biserica Romei, considerată de el drept singura urmașă autentică a lui Cristos. Hirotonit preot la Roma, la 30 mai 1847, Newman a fondat la Edgbaston (Birmingham) Oratoriul Englez, în spiritul sfântului Filip Neri. Cartea Pierdere și câștig (1848) este povestirea convertirii sale. Temele esențiale care l-au preocupat au fost expuse în Discurs asupra teoriei credinței religioase (1850), Scrisori asupra anumitor scrupule (1850) și Conferințe predicate la oratoriu (1850). Între anii 1851 și 1858 a fost rector al Universității Catolice din Dublin, pe care o fondase el însuși. Teologia și inspirațiile sale spirituale, expuse mai ales în revista Rambler, au stârnit opoziția și chiar ostilitatea episcopilor catolici englezi legați de concepțiile lor tradiționaliste. Lucrarea sa cea mai cunoscută, Apologia pro vita sua (1865), reprezintă o admirabilă autobiografie spirituală și apologetică, născută în parte din această polemică împotriva partizanilor "ultra" din religia catolică. Scrisoarea către Pesey despre Eirenicon (1866) tratează despre devoțiunea catolică față de Fecioara Maria. Personalitatea și evoluția sa interioară sunt dezvăluite în lucrarea De la anglicanism la catolicism (1865), precum și în Istoria opiniilor mele religioase (1866). Chestiunea infailibilității papei a tratat-o în Scrisoare către ducele de Norfolk (1875), în care arată că infailibilitatea suveranului pontif nu este aceea a unei persoane, ci aceea a ansamblului Bisericii, păzitoare a adevărului care se exprimă prin intermediul unei voci. În anul 1879, J.H. Newman a fost creat cardinal de către papa Leon al XIII-lea. A murit la Birmingham, la 11 august 1890, cauza beatificării sale fiind introdusă la Roma în anul 1958. Opera sa scrisă este considerabilă. Autorul caută îndeosebi să concilieze sau să reconcilieze credința religioasă și spiritul științific din conflictul cărora se va naște marea criză a "modernismului". În afara celor 36 de volume de predici și eseuri, Newman a scris multe poeme și un roman (Visul lui Grontius, 1866). În eseul Gramatica asentimentului (1870), Newman a căutat să demonstreze că, dacă adevărul este unul singur, căile care conduc spre el sunt multiple, începând de la știința pură și până la contemplația mistică. În anul 1924, Edith Stein avea să descopere opera lui John Henry Newman (din care a tradus scrisorile și jurnalele intime scrise de acesta înainte de convertirea la catolicism, precum și lucrarea intitulată Ideea de universitate) și să declare că "a intra într-un contact strâns, ca acela pe care-l oferă traducerea, cu un spirit ca al lui Newman reprezintă un lucru minunat pentru mine. Întreaga sa viață a fost o căutare constantă a adevărului în materie de religie". Emanuel Imbrea ("Lumina creștinului", 10/2005)
|
|
Episcopia Romano-Catolică de Iași * Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, 26, 700064 - Iași (IS) tel. 0232/212003 (Episcopie); 0232/212007 (Parohie); e-mail: editor@ercis.ro design și conținut copyright 2001-2024 * * toate drepturile rezervate * găzduit de HostX.ro * stat |