Luni, 1 iulie 2024 

Aron

Profilul lui Aron este deja trasat în mod magistral de însăşi Biblia, care, pe de altă parte, este singurul izvor privind biografia sa. În afară de ampla şi clara tratare a primelor cinci cărţi ale Sfintei Scripturi (Pentateuhul), mai sunt două fragmente în Scrisoarea către Evrei şi în Cartea lui Ben Sirah. Scrisoarea către Evrei se referă tocmai la Aron la începutul capitolului al cincilea, când este propusă reflecţia despre semnificaţia şi extensiunea preoţiei lui Cristos: "Orice mare preot este luat dintre oameni, pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi sacrificii pentru păcate. El poate avea compătimire pentru cei care sunt în ignoranţă şi în greşeală, întrucât şi el este cuprins de slăbiciune şi, din cauza ei, trebuie să ofere sacrificii pentru păcate atât pentru popor, cât şi pentru sine. Nimeni nu-şi ia singur această cinste, ci numai cel chemat de Dumnezeu, la fel ca Aaron" (Evr 5,1-4).

Cartea lui Ben Sirah (numită şi Ecleziastic) exaltă figura lui Aron, aşezând-o pe primele locuri ale galeriei "oamenilor iluştri", cărora Isus Ben Sirah le acordă o importanţă deosebită. În preamărirea acestor "strămoşi ai noştri prin naştere", într-adevăr, autorul sacru poate sublinia aspectele care i se par mai semnificative pentru înţelegerea "legământului" pe care Dumnezeu l-a încheiat cu poporul său. Şi preoţia lui Aron (şi a succesorilor săi, până la contemporanul Simon) este unul dintre cele mai caracteristice.

Frate de sânge al lui Moise, a fost o glorie a lui Aron aceea de a fi colaborator privilegiat (chiar dacă puţin gelos) al marelui conducător carismatic pe care Dumnezeu îl trimisese poporului său sclav în Egipt, pentru a-l conduce spre ţara făgăduită. "El (Dumnezeu) l-a înălţat pe Aron, sfânt ca şi el (Moise), fratele său, din tribul lui Levi. A stabilit cu el o alianţă veşnică şi i-a dat preoţia în rândul poporului. L-a cinstit cu podoabe strălucitoare şi l-a făcut să îmbrace o haină de slavă". Elogiul continuă cu descrierea amănunţită a măreţelor veşminte îmbrăcate de Aron în exercitarea ministerului său. "Moise l-a consacrat şi l-a uns cu untdelemn sfânt. A încheiat o alianţă veşnică pentru el şi urmaşii săi, cât va dura cerul: aceea de a prezida cultul, de a exercita preoţia şi de a binecuvânta poporul în numele Domnului". Om slab şi păcătos asemenea tuturor, Aron este, totuşi, modelul colaborării cu Dumnezeu pentru actualizarea "planului său de iubire".

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

* * *

Ferdinando Maria Baccilieri

S-a născut la 14 mai 1821, la Campodoso în Parohia Reno Finalese, situată pe teritoriul Diecezei de Modena. Formarea culturală a primit-o mai întâi acasă; apoi a fost ucenic al Barnabiţilor la Bologna şi al Iezuiţilor la Ferrara. În acest oraş a simţit vocaţia la preoţie şi, atras de exemplul învăţătorilor săi, a intrat în Societatea lui Isus, cu propunerea de a se dedica evanghelizării popoarelor necreştine. Anul de noviciat făcut la Roma, la "S. Andrea al Quirinale", a fost întrerupt de o situaţie precară a sănătăţii care l-a constrâns să lase viaţa religioasă. După terminarea studiilor filozofice şi teologice în seminariile din Finale Emilia, Modena şi Ferrara, primeşte consacrarea prezbiterală la 2 martie 1844. Reîntors în localitatea natală, colaborator al parohului, se dedică cu zel ministerului predicării, invitat şi în alte parohii şi dieceze. În această perioadă a fost şi profesor şi director spiritual în Seminarul din Finale Emilia, şi a obţinut licenţa în drept civil şi bisericesc la Universitatea Pontificală din Bologna.

Împotriva oricărei previziuni şi a dorinţei sale îi este încredinţată îngrijirea unei parohii, "S. Maria di Galeazza", Dieceza de Bologna, o comunitate mică care se găsea în condiţii morale şi religioase nu prea fericite. În această comunitate a desfăşurat fără întrerupere, pentru tot restul vieţii sale, un apostolat incisiv şi rodnic.

Cu toată angajarea s-a dedicat administrării sacramentului penitenţei şi conducerii sufletelor, distingându-se prin spirit patern, prudenţă şi darul sfatului. Convins că laicii sunt chemaţi să contribuie la creşterea Bisericii şi la continua lor sfinţire, a favorizat colaborarea lor prin instituirea de diferite asociaţii, masculine şi feminine, care au fost în parohia sa ca o drojdie cu care dospeşte întreg aluatul.

Continuitatea proiectului său pastoral şi rodul misiunii sale de paroh se află în Congregaţia Surorilor "Slujitoarele Sfintei Maria di Galeazza", fondată cu scopul de a se îngriji de copiii săraci, bolnavii singuri şi abandonaţi şi pentru slujirea Bisericii.

Bogat în merite a încheiat viaţa pământească la 13 iulie 1893, în timp ce făcea meditaţia zilnică asupra Patimii Domnului.

Paroh timp de 41 de ani, a realizat într-un mod extraordinar tot ceea ce putea realiza un paroh. Parohul este în mijlocul credincioşilor săi primul martor al lumii invizibile, vestitorul împărăţiei, educatorul credinţei, glasul care cheamă legea lui Dumnezeu şi exigenţele vocaţiei baptismale, maestrul carităţii. Dar este şi capul comunităţii creştine, primul responsabil al administrării sale corecte, paznicul prudent şi vigilent al patrimoniului său edilitar.

Ce ne poate spune astăzi fericitul Ferdinando M. Baccilieri?

Înainte de toate aminteşte unitatea profundă dintre viaţă şi ministerul preotului, fapt pentru care nu se poate asemăna rolul preotului cu cel al oricărui funcţionar. Asemănarea cu Cristos se manifestă în părintele Ferdinando în viaţa spirituală intensă, în rugăciune prelungită, în suferinţă din cauza unei sănătăţii precare, în studiu şi în cunoaşterea mentalităţii timpului, în neliniştea pentru cei care trăiesc departe de credinţă şi în căutarea mijloacelor mai eficiente pentru evanghelizare.

În al doilea rând ceea ce impresionează mai mult este chiar ministerul său pastoral, atât pentru orele dedicate confesionalului, pentru varietatea propunerilor de a implica laicii în diferite confraternităţi, pentru frecvenţa misiunilor populare cât şi în creşterea umană a tinerelor din zonă. A revelat o credinţă profundă în opera Bisericii şi în eficacitatea parohiei, care este loc de creştere în credinţă şi sfinţenie.

Secretul dăruirii sale se găseşte în devoţiunea către Maica Îndurerată. Această devoţiune pe care a cunoscut-o de mic copil devine sufletul vieţii sale preoţeşti şi inspiraţiei pentru ministerul său. Sfinţenia lui devine astfel motiv de sfinţire pentru toţi.

("Lumina creştinului", 1/2000)

* * *

Sfinţenia nu are hotare

Sâmbătă, 1 iulie 2000, în prezenţa Sfântului Părinte, au fost promulgate mai multe decrete cu privire la trecerea în rândul sfinţilor a cinci fericiţi, două beatificări şi recunoaşterea virtuţilor eroice a 12 slujitori ai lui Dumnezeu.

Sfinţenia nu are vârstă sau naţionalitate. Acest lucru a fost reflectat de cele cinci canonizări, de cele două beatificări, precum şi de recunoaşterea virtuţilor eroice în cazul a 12 slujitori ai lui Dumnezeu, promulgate pe 1 iulie, în faţa papei Ioan Paul al II-lea, de Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor.

Arhiepiscopul Jose Saraiva Martins, prefectul acestei congregaţii, a explicat că în acest grup "sunt bărbaţi şi femei care reprezintă diferite condiţii sociale, stări de viaţă şi naţionalităţi". Majoritatea au trăit în secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Italia este cea mai bine reprezentată prin 10 persoane, fiind incluşi pe listă încă trei spanioli, doi mexicani, un francez care şi-a desfăşurat activitatea apostolică în Mexic, un bielorus, un german şi un libanez.

Majoritatea sunt fondatori de institute religioase sau membri ai acestora; ei sunt dovezi incontestabile ale impresionantei înfloriri a vieţii călugăreşti în secolul al XIX-lea, ca răspuns la secularizarea tot mai evidentă atât în Europa cât şi în America. Biserica a recunoscut cinci miracole atribuite mijlocirii a tot atâţia fericiţi. Acesta a fost ultimul pas în vederea canonizării lor.

Lista include pe italianul Luigi Scrosoppi (1804-1884); un preot din Oratoriul "Sfântul Filip" şi fondator al Congregaţiei Surorilor Providenţei; italianul Agostino Roscelli (1818-1902), fondator al Surorilor Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria; sicilianul Bernardo de Corleone (1605-1667), laic din Ordinul Fraţilor Capucini Minori; spaniola Paula de Sfântul Iosif de Calasanz (1799-1889), fondatoarea Fiicelor Mariei Şcolilor Evlavioase şi Rafqa (1832-1914), călugăriţă a Ordinului libanez "Sfântul Anton al Maroniţilor".

Printre viitorii fericiţi al căror prim miracol a fost recunoscut sunt italianul Alfonso Maria Fusco (1839-1910), fondator al Congregaţiei Surorilor "Sfântul Ioan Botezătorul" şi germanca Maria Eutimia (1914-1955) (botezată Emma Uffing), soră din Congregaţia Milei ("Klemensschwestern").

În plus, papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut virtuţile eroice ale următorilor slujitori ai lui Dumnezeu, pe care i-a ridicat la treapta de "venerabili": episcopul italian Carlo Liviero (1866-1932), fondator al Congregaţiei Micilor Slujitori ai Preasfintei Inimi; preotul italian Marco Antonio Durando (1801-1880), fondator al Surorilor lui Isus Nazarineanul; preotul francez Felix de Jesús Rougier (1859-1938), remarcabilul apostol al Mexicului şi fondator al Congregaţiilor Misionarilor "Sfântul Duh", a Fiicelor "Sfântul Duh", a Misionarilor Guadalupe "Sfântul Duh" şi a Oblatelor lui Isus, Preotul; preotul bielorus Adriano Osmolowski (1838-1924), din Ordinul Fraţilor Minori, care a murit în Italia; italianca Eugenia Ravasco (1845-1900), fondatoare a Fiicelor Preasfintelor Inimi ale lui Isus şi Maria; spaniola Bonifacia Rodriguez Castro (1837-1905), fondatoare a Congregaţiei Slujitorilor "Sfântul Iosif"; italianca Maria lui Isus (1852-1923), fondatoarea Surorilor Capucine ale Imaculatei Concepţii de la Lourdes; spaniola Piedad de la Cruz (1842-1916 - botezată Tomasa Ortiz Real), fondatoare a Congregaţiei Surorilor Saleziene a Preasfintei Inimi; mexicanca María Luisa a Sfântului Sacrament (1866-1937), fondatoare a Congregaţiei Carmelitelor Preasfintei Inimi şi a Carmeliţilor Preasfintei Inimi de Los Angeles; mexicanca María Guadalupe (1878-1963 - botezată Anastasia Guadalupe Garcia Zavala), cofondatoare a Slujitoarelor "Sfânta Maria Margareta" a Săracilor; italianca Maria Rosa (1917-1972 - botezată Bruna Pellesi), din Congregaţia Surorilor Misionare Franciscane ale lui Cristos; italianca Casimiro Barello Morello (1857-1884), laic ce a murit în Alcoy, Spania.

Cu aceste ultime decrete, numărul sfinţilor proclamaţi de papa Ioan Paul al II-lea va ajunge la 302, iar al fericiţilor la 1001.

("Lumina creştinului", 8/2000)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie